SĂ TRĂIM MISTERELE CREDINȚEI

SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru
Isus Hristos

Florentin, prin harul și mila Atotputernicului Dumnezeu, din grația Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate și iubiților credincioși greco-catolici, precum și tuturor credincioșilor creștini, arhierească binecuvântare și creștineasca salutare: “HRISTOS A ÎNVIAT!”

“Te-ai coborât în mormânt, Cel ce ești fără de moarte, puterile iadului le-ai zdrobit și ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, Cel ce dai celor căzuți înviere!” (Condac vers 8, rânduiala Orelor din Săptămâna Luminată).

Iubiți credincioși,

Zilele de sărbătoare ale Învierii din morți a Domnului nostru Isus Hristos ne oferă în fiecare an un prilej de a participa cu bucurie la viața liturgică a Bisericii, dar și de a trăi misterele credinței noastre. Știm că nu este îndeajuns să facem doar un act de prezență la Biserică, dacă în familie și în societate trăirea noastră nu reflectă credința pe care o mărturisim. Dacă rostim cu credință “Hristos a înviat!” și răspundem “Adevărat a înviat!”, atunci să-L lăsăm pe Hristos Înviat să lumineze și trăirea noastră, să-I permitem să “învie” întreaga noastră viață!

În continuare, vă invit să aprofundăm articolele centrale ale Simbolului credinței, mărturisirea credinței noastre, iar apoi să privim spre trăirea credinței în primele comunități creștine și mai apoi spre mărturia vieții episcopilor noștri care vor fi declarați “fericiți martiri pentru credință”.

La final, luminați de aceste modele de trăire a credinței, să ne întrebăm cum trăim noi, astăzi, misterele credinței pe care zilnic le mărturisim în Simbolul credinței?

1. “S-A RĂSTIGNIT PENTRU NOI ÎN ZILELE LUI PONȚIU PILAT”

“Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină” (cf. Io 19,6)

Încă din primele secole, Biserica a formulat și a transmis credința ei prin fraze scurte care erau repetate apoi de creștini. Astfel apar primele “mărturisiri de credință”, culegeri ale principalelor adevăruri de credință, numite astăzi și “Crez” sau “Simbolul credinței”. Mărturisirea însoțește și ajută actul credinței, ne spune Sf. Pavel: “Căci de vei mărturisi cu gura ta că Isus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui” (cf. Rom 10,9).

În Simbolul credinței sunt pomenite în primul rând Numele persoanelor divine: Tatăl – Creatorul, Fiul – Mântuitorul și Răscumpărătorul nostru, și Spiritul Sfânt – Sfințitorul și de Viață Dătătorul. Apar însă și două nume de persoane umane, cel al Fecioarei Maria și cel al lui Ponțiu Pilat.

Numele Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, este firesc să apară pentru că a rămas persoana umană cea mai aproape de Dumnezeu, “Tabernacolul viu” și “Cea mai cuprinzătoare decât cerurile”, de aceea este “mai cinstită decât Heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât Serafimii”.

Ne întrebăm însă: de ce apare și numele acelui guvernator roman crud, corupt și fără principii, Ponțiu Pilat, în Simbolul credinței?

În primul rând, pentru că de numele său era legată funcția pe care o îndeplinea, cea de prefect roman al provinciei Iudeea (26-36 d.H.), iar aceasta reprezintă o dovadă istorică a veridicității pătimirii și răstignirii Mântuitorului.

În al doilea rând, deoarece din textul Evangheliilor înțelegem că destinul pământesc al lui Isus, viața sau moartea Lui, ar fi depins de guvernatorul roman Pilat, așa cum el însuși spunea: “Oare nu știi că am putere să Te eliberez și putere am să te răstignesc?” (cf. Io 19,10). După cum scrie Evanghelistul Ioan, Pilat Îl considera nevinovat pe Isus și în dialogul său cu poporul el repetă de două ori: “nu-I găsesc nici o vină” (cf. Io 18,38; 19,4).

Ca funcționar roman, Pilat era liber în deciziile sale, dar puterea lui, așa cum îi spune Hristos, i-a fost dată de sus și, ca urmare, ar fi trebuit să fie îndreptată înspre apărarea adevărului, a dreptății și a binelui. Cu toate acestea, Pilat alege răul chiar împotriva propriei conștiințe. Alegerea lui adaugă responsabilitatea instanței autorității romane la uciderea unui Nevinovat. De fapt, zarurile erau de mult aruncate. Încă de când fusese dus în fața Sinedriului și a bătrânilor poporului, aceștia căutau o “mărturie mincinoasă împotriva lui Isus ca să-L omoare” (cf. Mt 26,59). La întrebarea lui Pilat despre vina lui Isus, acuzatorii dau un răspuns general, nejustificat: “Este un răufăcător” iar când Pilat le cere să Îl judece ei, aceia răspund limpede: “Nouă nu ne este îngăduit să omorâm” (cf. Io 18,31). Cu alte cuvinte, “L-am adus să Îl omori tu, nu să-L judeci”. Pentru arhierei și iudei, decizia fusese luată, persoana trebuia să dispară, să fie redusă la tăcere.

Ne întrebăm: de ce a fost respins Hristos de oameni?

Încă de la începutul misiunii Sale publice, toate cuvintele lui Isus exprimă bunătate, înțelegere, iubire, iertare și milostivire. El trece prin sate și cetăți predicând, vindecând, alungând răul și săvârșind minuni. Treptat, mulțimi de oameni Îl urmează, îi aduc la El pe cei bolnavi, pe cei demonizați și îi vorbesc despre cei suferinzi; Îl primesc în casele lor, Îl ascultă și doresc să rămână cu El.

Mulțimile L-au urmat pe Isus cât timp vindeca, alunga demoni, săvârșea minuni, oferea hrană, dar atunci când acest Om a început să le ceară iubirea desăvârșită față de Dumnezeu și față de aproapele a fost considerat vrednic de dispreț și de ură, pentru că le cerea un mod de viață pe care ei nu și-l doreau.

Pilat însuși afirmă nevinovăția lui Isus, dar cuvintele lui nu sunt luate în seamă, rămân neputincioase în fața forței urii dezlănțuite, a dorinței ca acest Om să dispară, să fie omorât. Pilat nu Îl consideră vinovat de acuzele mincinoase care I se aduc.

Atunci, de ce este răstignit Isus? Evident, pentru că Pilat se temea de iudei și de mulțime. Era mult mai ușor să satisfacă mulțimea, condamnând la moarte un om nevinovat, decât să-și asume riscul unei revolte populare sau al unui denunț la Roma.

Dar mulțimea de ce dorește răstignirea lui Isus? Paradoxal, Isus este răstignit pentru binele și iubirea arătată față de oameni. Tocmai această lumină a lui Hristos, care dezvăluia oamenilor răul în care trăiau în mod ascuns, îi deranja. Trăiau într-o lume în care răul nu doar stăpânea, ci mai mult, se ascundea sub aparența binelui, garantându-și astfel domnia asupra lumii îmbrăcat fiind în haina binelui. Altfel spus, în numele “binelui”, al “libertății”, al “dreptății” și al “carității” față de persoana umană, oamenii devin sclavi, sunt înșelați, calomniați, torturați, oprimați și omorâți. Dar răul nu se mulțumește doar să proclame: “eu sunt binele!”, ci el cere tuturor să-l ovaționeze: “Tu ești binele, tu ești libertatea, tu ești fericirea noastră!”, adică se ajunge la un adevărat cult adus răului.

Iată cum masele manipulate ajung să slujească răului. Acesta învinge prin minciună și înșelăciune, ajungând astfel să-și justifice ura, sclavia, tirania asupra celor nevinovați. Tocmai această înșelăciune o dezvăluie Hristos, nu doar prin cuvinte, ci, mai cu seamă prin misiunea Sa. Hristos se arată, astfel ca un mărturisitor al binelui, al adevărului și al dreptății. În fața Lui, răul se simte vădit, iar pericolul de a fi demascat și arătat în toată oroarea lui îl determină să impună eliminarea martorului care ar putea să-i submineze puterea.

Isus le dezvăluia oamenilor nechibzuința vieții lor, și aceasta îi deranja. De aceea, Predicatorul trebuia să tacă, Mărturisitorul trebuia eliminat. Astfel, vocea conștiinței binelui putea fi amuțită.

În acest context, răstignirea lui Hristos apare ca un triumf al răului (sub aparența binelui), dar de fapt, este binele cel care învinge, dezvăluind răul. Arhiereii știau că martorii sunt mincinoși și că îl calomniază pe Isus. Pilat știa că trimite la moarte un om nevinovat. Astfel, treptat, cu fiecare pas care îl apropie de moarte, Hristos vede cum în acest abis al răului începe să pâlpâie lumina biruinței binelui. Căința tâlharului aflat de-a dreapta Crucii Sale, mărturia centurionului care supraveghease execuția, oamenii care se întorc bătându-și piepturile (cf. Lc 23, 40-48), sunt câteva lumini care se aprind în întunericul răului. Deși părea că a ieșit triumfător pe Cruce, răul va fi învins, dar nu prin forță, din exterior, ci din interior. Răstignirea marchează începutul acelei victorii care se va desăvârși prin coborârea la iad și strălucitoarea Înviere a Celui care fusese răstignit: “Când Te-ai coborât la moarte, Cel ce ești Viața cea fără-de-moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea Dumnezeirii Tale” (cf. Tropar, vers 2).

Ne amintim că primii discipoli ai lui Hristos au avut de îndurat persecuțiile din partea supușilor Imperatorului Roman. Creștinii erau urmăriți, prinși, torturați și obligați să renunțe la credința lor și să-i aducă jertfă împăratului și zeilor. În fața tuturor încercărilor, în frunte cu apostolii, ei au ales să rămână perseverenți în credință până la moarte. Unii au fost răstigniți în circurile romane sau de-a lungul drumurilor publice, alții au fost arși pe rug, decapitați sau exilați. Astfel, la începutul secolului al IV-lea, creștinismul părea că se va stinge, dar nu a fost așa.

În istoria recentă a Bisericii noastre ne amintim de persecuțiile din timpul regimului comunist, când s-a încercat suprimarea credinței creștine și în mod deosebit a Bisericii Catolice. Întregul episcopat al Bisericii Greco-Catolice a rămas perseverent în credință până la jertfa supremă. Chiar și atunci când răul se prezenta sub forma binelui, când li se vorbea despre “rolul mare, istoric”, pe care l-ar fi putut juca acceptând funcții importante în ierarhia altei Biserici, episcopii greco-catolici au răspuns ferm: “Credința noastră nu este o cămașă pe care o punem noaptea și o dăm jos dimineața” (S.D. Vasile Aftenie). Apoi au fost arestați, duși în lagăre și penitenciare, supuși torturilor și altor privațiuni. Toți au acceptat liber și au primit ca pe o misiune sfântă jertfa pentru credință. Mai mult, după momentul arestării, i-au mulțumit lui Dumnezeu pentru cinstea de a fi fost închiși pentru credința lor: “După ce a căzut zăvorul la ușa celulei m-am așezat în genunchi și cu fruntea la pământ am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniței pentru credință” (S.D. Iuliu Hossu). După doi ani de arest preventiv, episcopii au fost duși la penitenciarul din Sighet unde au fost îmbrăcați în zeghe. Arhiereul Iuliu Hossu descrie starea sufletească de bucurie pe care au trăit-o cu toții: “Am mulțumit în sufletul meu Domnului pentru cinstea de care am fost învrednicit de a mă vedea îmbrăcat de rob în temnița Sighetului pentru dreapta credință, pentru Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică, […], îmbrăcați și tratați de robi din partea tiranilor, prigonitorilor lui Hristos Domnul, din toate veacurile. N-am văzut nici-o față tristă sau îngândurată, toți care pe rând intrau erau cu fața surâzând, seninătatea Domnului din suflete” (S.D. Iuliu Hossu). Ei au răspuns, în continuare, cu demnitate celor care le promiteau libertatea în schimbul lepădării de credință: “Cu prețul credinței, nu. Căci credința noastră este viața noastră” (S.D. Iuliu Hossu).

Prin “trecerea” sau eliminarea episcopilor se căuta, de fapt, suprimarea Bisericii Greco-Catolice. Cei șapte episcopi greco-catolici au rămas uniți în apărarea credinței și a Bisericii lor în tot timpul persecuției, fără a accepta vreun compromis. De aceea, sunt considerați martiri pentru credință.

De aproape două milenii, numele lui Pilat din Pont răsună zilnic în Simbolul credinței ca o atenționare asupra responsabilității alegerilor noastre.

Repetăm Crezul și reluăm acea scenă în care Pilat L-ar fi putut elibera pe Isus, o realitate care se perpetuează și în viața noastră. În fiecare moment al vieții suntem puși în fața unor alegeri. Cum să folosim o putere care ne este dată de sus? Acceptând adevărul și viața sau refuzându-le? Alegem să recunoaștem în fiecare persoană chipul lui Hristos și să-I facem bine, sau din frică, slăbiciune, ori viclenie, alegem să-L trădăm, așa cum s-a întâmplat în Vinerea cea mare și sfântă?

Pare un fapt indiferent, dar în funcție de această libertate de alegere se decide mântuirea sau moartea noastră spirituală. Hristos Domnul ne-a mântuit, însă numai noi înșine putem face ca acest dar oferit să devină mântuirea noastră, mântuirea mea.

Ce mă condiționează în alegerile mele?

Am luat decizii împotriva vocii propriei conștiințe?

Am curajul să-mi apăr public credința?

2. “S-A RĂSTIGNIT PENTRU NOI […], A PĂTIMIT ȘI S-A ÎNGROPAT”

“În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (cf. Io 16,33)

În Simbolul credinței recităm “S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit”. De ce este nevoie de această repetiție? Oare răstignirea nu include suferința, pătimirea?

Răstignirea este o acțiune a răului, făcută de aceia care au acceptat să devină instrumentele lui. Pătimirea însă ne vorbește despre Isus, despre modul în care El a acceptat fără împotrivire să se supună liber călăilor, pentru a fi răstignit. Sunt două puncte de vedere diferite. Unul, din partea celor care săvârșesc acțiunea răului, alegând să facă răul, și celălalt, din partea Celui care alege liber să sufere acest rău pentru triumful binelui.

În general omului i se pare greu să accepte suferința, deoarece nu a fost creat pentru suferință, ci pentru bucurie. Isus le spunea apostolilor Săi: “În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (cf. Io 16,33). El nu a venit să elibereze lumea de suferință, ci pentru ca, mergând conștient și liber spre suferință, să-i confere un sens.

Isus, care a luptat împotriva suferinței vindecând boala și alungând diavoli, El Însuși, în ceasul răstignirii pare că se supune răului și suferinței fără a se împotrivi. De fapt, acceptând liber suferința, El o transformă în victorie.

Fiul lui Dumnezeu, “Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, a luat asupra Sa suferința noastră și a transformat-o în suferința Sa, după cum explică Sf. Pavel: “Pe El, care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim întru El dreptatea lui Dumnezeu” (cf. 2Cor 5,21). Astfel, asumând suferințele noastre în suferința Sa, El ne oferă și nouă darul de a alătura suferința noastră suferinței Lui, în luptele spirituale. Suferinței lipsite de sens, Hristos, prin iubirea Sa infinită îi dă un sens, acela al mântuirii. Prin Hristos, în felul acesta, suferința nimicitoare, ce părea o victorie zdrobitoare a răului, se preschimbă într-o renaștere la viață. Hristos nu a înlăturat, așadar, suferința nici pentru El, nici pentru noi, dar ne-a considerat vrednici de mai mult. El a dorit să fim cuprinși în suferința Lui, pentru a descoperi iubirea Lui și a ne face vrednici de răsplata Lui. Altfel spus, noi oamenii, acceptând suferința cu credință, primim harul și forța capabilă să învingă puterea morții. Aceasta este poarta credinței, speranței și a iubirii, o victorie spirituală ce deschide intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.

“Când ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate Puterile Cerești au strigat: «Dătătorule de viață, Hristoase, Dumnezeul nostru, mărire Ție!»” (cf. Tropar Înviere, vers 2)

Simbolul credinței nu se oprește asupra morții lui Isus, se amintește doar îngroparea Lui. Momentul morții este legat mai mult de încheierea vieții pământești, pe când momentul îngropării privește ceea ce urmează, rememorarea celui “plecat” chiar și după decesul lui. Oficiul liturgic din Vinerea Mare celebrează înmormântarea Domnului, pentru a ne arăta că Fiul lui Dumnezeu a acceptat moartea și s-a scufundat în “botezul morții”. Urmează Sâmbăta Mare a liniștii și așteptării. Dar mormântul lui Hristos a devenit “izvorul învierii noastre”, căci “în El era viața, și viața era lumina oamenilor” (cf. Io 1,4). Cel care este Calea în adevăr spre viață, din iubire și milostivire, coboară în abisul morții. Moartea însă nu a fost creată de Dumnezeu, dar a luat în stăpânire lumea prin înșelăciunea răului păcatului. În “lăcomia” ei, moartea ajunge să “înghită” (ca un pește răpitor) chiar pe Dătătorul Vieții și, astfel, prin moartea lui Hristos, mormântul Său devine izvor de viață: “Ca un purtător de viață, mai înfrumusețat decât raiul cu adevărat și mai luminat decât orice cămară împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre” (cf. Rânduiala Orelor Sfintelor Paști, Tropar, vers 8).

Hristos a coborât la iad nu pentru a rămâne în abisul morții, ci pentru a duce vestea cea bună în întuneric și a deschide calea spre lumina dătătoare de viață: “Iadul a împărățit peste neamul omenesc, dar nu a rămas în veci, căci Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viață, ai rupt încuietorile morții și ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, mântuirea cea nemincinoasă, făcându-Te, Mântuitorule, Cel dintâi Înviat din morți” (cf. Canonul Sâmbetei Mari, Cântarea a VI-a).

De acum înainte, orice moarte, oricât de înspăimântătoare sau dezolantă ar părea, este învinsă din interior, pentru că a fost asumată de Hristos, pentru noi toți, odată pentru totdeauna, așa cum scrie Sf. apostol Pavel: “Moartea a fost înghițită de biruință” (cf. 1Cor 15,54). De aceea, și pentru noi, astăzi, a muri înseamnă a fi părtaș victoriei lui Hristos. Așadar, “să-I dăm mulțumire lui Dumnezeu, care ne-a dăruit biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” (cf. 1Cor 15,57).

Primii martiri creștini acceptă să-și dea viața pentru Hristos și adeseori trec la Domnul rugându-se, cântând, făcând semnul crucii sau rostind fraze biblice. Cei uciși la Roma, în timpul persecuțiilor, au fost înmormântați în galerii subterane, în afara Cetății Eterne, în așa-numitele catacombe. Acolo, treptat, creștinii se adunau pentru a celebra oficii liturgice sau a înălța rugăciuni de mijlocire credincioșilor morți în faimă de martiri. Astfel, în ascuns, se dezvoltă un adevărat cult al martirilor și mărturisitorilor pentru credință.

În mod asemănător, episcopii noștri martiri trec pragul vieții cu credință și demnitate. Episcopul Ioan Suciu murea în celula 44 din Sighet rostind cu voce tare “Tatăl nostru” și “Născătoare de Dumnezeu”. Cardinalul Iuliu Hossu rostea fraze biblice în ultimele clipe ale vieții: “Lupta mea s-a sfârșit…”; “Știu cui am crezut!”. Episcopul Alexandru Rusu a oferit pacea și a binecuvântat pe cei ce erau cu el. La locurile de înhumare ale episcopilor greco-catolici, la Cimitirul Săracilor de lângă Sighet și la Cimitirul Bellu Catolic din București, se făceau adeseori rugăciuni, se celebrau oficii liturgice, se aduceau lumânări și flori, se lăsau bilețele cu intenții de rugăciune (așa cum s-au găsit la deshumarea osemintelor S.D. Iuliu Hossu), sau chiar se lua pământ de pe morminte (la mormântul S.D. Vasile Aftenie).

Toate acestea sunt dovezi ale faptului că exista un cult privat pentru acești arhierei mai înainte încă de căderea regimului comunist. Ei erau considerați deja martiri pentru credință.

Cum mă comport în fața suferinței?

Cum am putea transforma suferințele noastre în victorii spirituale?

Cum a învins Hristos moartea o dată pentru totdeauna?

3. “A ÎNVIAT A TREIA ZI, DUPĂ SCRIPTURI”

“Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (1Cor 15,17)

Continuăm recitarea Crezului cu articolul central al credinței noastre: “A înviat a treia zi, după Scripturi”. Acum istoria mântuirii atinge momentul culminant. După răstignire și coborârea la iad, când totul părea sfârșit în abisul întunecat al morții, urmează momentul strălucitoarei Învieri din morți a Domnului nostru Isus Hristos.

Să ne amintim că apostolii au început să creadă în Învierea lui Hristos doar după ce L-au revăzut în același trup în care pătimise și murise. Predicarea apostolilor despre Înviere este legată de revederea Domnului viu și real în trupul Său. Nu o închipuire și nici o arătare, ci un om viu care se poate hrăni și care le poate vorbi, care se lasă atins, dar are proprietăți supranaturale.

Aparițiile Domnului nostru Isus Hristos Înviat sunt dovada principală a credinței noastre creștine. De aceea, sacramentul considerat “izvorul și culmea” întregii vieți creștine (cf. LG 11) este comuniunea cu Trupul și Sângele lui Isus Hristos în Sfânta Euharistie. Aceasta reprezintă actualizarea Învierii Lui, căci “De câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar, scrie Sf. Pavel, moartea Domnului vestiți, până când va veni” (cf. 1Cor 11,26). Isus însuși, la Cina cea de Taină, spusese apostolilor: “Aceasta să o faceți întru amintirea Mea” (cf. Lc 22,19; 1Cor 11,24-25), adică în amintirea vieții, a morții și a învierii Lui.

A fi creștin înseamnă a crede în misterul Învierii Domnului și a trăi experiența întâlnirii cu Domnul Înviat. Pentru a pătrunde în misterul central al credinței creștine, trebuie să începem de la semnificația Întrupării și morții lui Isus.

La început, Dumnezeu l-a creat pe om cu trup și suflet viu, altfel spus, o ființă materială și spirituală în același timp, un trup însuflețit sau un spirit întrupat. Prin păcat omul se lasă animat de spiritul rău și pierde comuniunea deplină cu Dumnezeu. Prin Întruparea Fiului Său, Dumnezeu reface unitatea primară dintre trup și suflet în persoana Fiului Său și astfel, El devine început al unității eterne în Dumnezeu.

Prin moarte omul nu dispare, pentru că răul nu are puterea de a distruge ceea ce Dumnezeu a creat. În Vechiul Testament după moarte omul părea cufundat într-un întuneric lipsit de viață și stăpânit de rău. Învierea lui Hristos spulberă întunericul și deschide poarta spre lumină și viață, spre învierea morților, dar și spre renașterea întregii creații, pe care o readuce la frumusețea și integritatea dintru începuturi, așa cum ne reamintește imnografia sărbătorii: “Ai Înviat din mormânt, întru mărire, ca un Dumnezeu, și lumea împreună cu Tine ai înviat-o și firea omenească Te laudă ca pe un Dumnezeu, căci moartea a pierit […] Tu ești, Hristoase, Cel ce dai tuturor învierea!” (Condac Vers 1).

Lumea este încredințată omului încă de la începutul creațiunii, ca sursă de viață, iar pământul “împărtășește” pedeapsa pentru păcatul omului (cf. Gn 3,17). De aceea, când Isus va reveni în Gloria Sa învingător asupra răului și dăruind Viața, El nu va distruge lumea creată, ci o va preschimba în “ceruri noi și pământ nou” (cf. Apoc 21,1), iar omul va deveni un adevărat templu al Spiritului Sfânt și al gloriei lui Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19-20).

Fiul lui Dumnezeu își manifestă victoria Sa asupra morții atunci când, din iubire pentru oameni, El însuși coboară în moarte și umple întunericul ei de lumină, transformând răul ei mărginit prin iubirea Lui infinită. Acesta este și sensul cântării: “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…”.

Hristos este Cel dintâi om înviat din morți, dar fiind și Dumnezeu, Învierea Lui distruge domnia morții și a răului asupra întregii lumi, odată pentru totdeauna. Astfel, omenirea este rânduită acum prin moarte spre înviere, spre un cer nou și un pământ nou, spre o înviere universală, căci “Hristos a Înviat și viața stăpânește […] Hristos, înviind din morți, S-a făcut început celor adormiți” (cf. Sf. Ioan Gură de Aur).

În secolul al IV-lea, după Edictul de la Milano ce dădea libertate religiei creștine, credincioșii au început să construiască edificii de cult în care erau aduse și păstrate relicvele martirilor și mărturisitorilor pentru credință, iar la consacrarea bisericilor se puneau în masa altarului fragmente de moaște ale sfinților, pentru a menține memoria lor vie în sufletele credincioșilor. Aceste biserici au devenit locuri sfinte, locuri de pelerinaj. Astfel, tradiția vizitelor “la pragul apostolilor” și a pelerinajelor la Roma, la mormintele sfinților, au rămas până în zilele noastre acțiuni de întărire a credinței.

După căderea regimului comunist, s-au pornit inițiative pentru recuperarea memoriei și reînvierea spiritului martirilor și mărturisitorilor pentru credință. Era nevoie de acțiuni de restituire în fața istoriei și de reparare în fața societății, care ignora aceste momente întunecate ale istoriei. Treptat, au ieșit la lumină documente de arhivă, publicații sau mărturii ale episcopilor martiri și s-a început procesul lor de beatificare într-o cauză unică pentru toți cei șapte.

Ne bucurăm că în acest an, la celebrarea liturgică din doi iunie, pe Câmpia Libertății, Pontiful Roman Papa Francisc va ridica la cinstea altarelor pe cei șapte episcopi uciși din ură față de credință în timpul regimului comunist.

Iată cum binele are ultimul cuvânt în fața răului și speranța învinge neputința omenească, așa cum spunea primul Cardinal al neamului românesc: “Iubirea Domnului să o vedem în încercare, în suferință […] întru înălțarea sfintei noastre Biserici. Ea va învia din mormântul care i s-a pregătit cu grijă și piatra, lespedea grea, va fi răsturnată și învierea va străluci; nelegiuirea nu va rămâne biruitoare, minciuna se va destrăma, iar adevărul va străluci biruitor” (S.D. Iuliu Hossu).

Ce înseamnă a fi creștin?

Cum îmi reînnoiesc credința mea?

Se reflectă credința mea în trăirea mea?

Iubiți credincioși,

Am meditat împreună asupra articolelor centrale ale Simbolului credinței, “cartea de identitate” a creștinului de astăzi. Avem libertatea, dar și responsabilitatea de a alege să trăim cu adevărat aceste mistere ale credinței sau doar să le rostim în rugăciunile noastre. Depinde numai de noi dacă ne vom lăsa seduși de răul lumii și Îl vom răstigni din nou pe Hristos, sau vom avea curajul de a înfrunta răul lumii, pentru a-L urma și a-L mărturisi pe Hristos. Trăirea credinței ne cere jertfe, dar să nu uităm că, alăturând suferințele noastre Crucii Sale, ne facem părtași de puterea învingerii Sale. Să privim cu venerație spre eroismul martirilor primelor veacuri creștine și spre modelul episcopilor noștri martiri pentru credință și să încercăm să-I urmăm lui Hristos, așa cum ne invită Epistola către Evrei: “De aceea și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul care grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Isus, începătorul și plinitorul credinței” (cf. Evr 12,1-2).

Iubiți credincioși,

Bucuriei marii sărbători a Învierii Domnului îi alăturăm în această vară și bucuria vizitei în România a Sf. Părinte Papa Francisc, Urmașul Sf. Petru. În cadrul acestei vizite, Suveranul Pontif a acceptat ca în timpul celebrării liturgice de pe Câmpia Libertății să fie beatificați cei șapte episcopi greco-catolici morți în faimă de martiri în timpul regimului comunist. Astfel, la umbra Catedralei ctitorite de Episcopul vizionar Inochentie Micu Klein, pe Câmpia Libertății, unde străjuiesc și astăzi corifeii Școlii Ardelene și făuritorii Marii Uniri de la 1918, “pământul sfânt” al Blajului-Micii Rome va fi binecuvântat cu șapte fericiți episcopi martiri pentru credință și pentru unitate. Căci lupta lor în credință a fost pentru a păstra unitatea cu Dumnezeu, cu Biserica Romei și în neamul românesc, toate sub semnul ascultării față de Pontiful Roman.

Ne bucurăm, de asemenea că în relicvariul, care se va aduce pe masa altarului la beatificare, vor fi și moaște ale ilustrului nostru ierarh, pe care după data de 2 iunie îl vom putea invoca în rugăciunile noastre ca “fericitul Arhiereu Iuliu Hossu, episcop greco-catolic, martir pentru credință”. Mulțumim Domnului care a făcut posibile lucruri mari în timp scurt și înălțăm un gând de stimă și gratitudine către toți aceia care ne-au ajutat în acest sens.

Ca urmare, să mergem împreună la Blaj, la “Mica Romă”, pentru a întări comuniunea noastră în credință cu Pontiful Roman, Papa Francisc, Semnul vizibil al unității Bisericii lui Hristos, prin mijlocirea rugăciunilor arhiereilor noștri ce vor fi declarați fericiți martiri pentru credință!

A trăi misterele credinței înseamnă a trăi ceea ce mărturisim, adică o viață creștină. Aceasta presupune o luptă neîncetată, căci “viața creștină este o luptă permanentă, ne spune Sf. Părinte, dar o luptă foarte frumoasă, care ne permite câte o sărbătoare ori de câte ori Domnul învinge în viața noastră” (G.E. 158).

Am înțeles că prin Învierea Sa, Hristos a învins răul și moartea. Să-L lăsăm să fie mereu învingător și în luptele noastre, și astfel, întreaga noastră viață să devină o continuă sărbătoare!

Sărbători fericite, prin credință luminate și de Domnul binecuvântate!

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN

Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, de la reședința episcopală, la mărita Sărbătoare a Învierii din morți a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, din Anul Domnului 2019, la 318 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, la 165 de ani de la întemeierea binecuvântatei Eparhii de Cluj-Gherla, în al șaptelea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Francisc, în al 23-lea an al episcopatului nostru și al 17-lea în tronul acestei eparhii.

Scrisoare pastorală la Învierea Domnului a Preasfințitului Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla, 2019