Palatul Episcopal Greco-Catolic a fost o prezență tăcută în Oradea ultimilor ani. Cele câteva tururi ghidate din vara trecută, înainte de vâlvătaia ultimului incendiu, nu au liniștit interesul orădenilor pentru arhitectura palatului, cu atât mai puțin pentru istoria la care acesta fusese martor (chiar dacă în variante arhitecturale diferite) timp de două secole și jumătate.

Preasfinția Sa, Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, în albumul Palatul Episcopal Greco-Catolic – Oameni. Istorie, Credință, preciza:
„Apărută din dorința românilor de a-și trăi credința în demnitate și în comuniune cu toți creștinii, Biserica Română-Unită manifestă deopotrivă exprimarea năzuinței spre emancipare și participare la valorile universale pe care românii le-au trăit atât în simplitatea credinței prezente în micile bisericuțe de lemn – adevărate reprezentări iconice ale universului văzut și nevăzut – cât și în operele de artă actualizate sub forma clădirilor ridicate, fie acestea biserici parohiale, biserici catedrale sau clădiri ale instituțiilor ecleziale. Printre acestea din urmă se numără și Palatul Episcopal Român Unit din Oradea Mare.

Actuala clădire, ridicată pe locul fostului edificiu destinat acestui scop, este construită între anii 1903-1905, după proiectul arhitectului Kálmán Rimanóczy, fiind inaugurată de către episcopul Demetriu Radu la data de 11 iunie 1905. Construită în stil eclectic, arhitectura clădirii reflectă tendințele arhitectonice ale timpului din Imperiul multi-național și pluri-confesional Austro-Ungar. Această clădire a însoțit istoria noastră recentă, marcată de războaie, persecuții, frământări, confiscări, retrocedări și dorință de dreptate și libertate.”

În această lună [aug 2019] Banca Națională a României a anunțat punerea în circulaţie a unei monede, cu tema „Desăvârşirea Marii Uniri – Regele Ferdinand I Întregitorul”. Pe aversul monedei, alături de cei doi suverani, apare și imaginea Palatului Episcopal Greco-Catolic.

Pe 23 mai 1919, Regele Ferdinand și Regina Maria au ajuns la Oradea și, de la gară, au mers la Biserica cu Lună, apoi la Catedrala Greco-Catolică, unde episcopul Demetriu Radu i-a binecuvântat și a ținut un Te Deum, apoi la Palatul Episcopal unde au avut loc recepțiile autorităților bisericești, civile și militare.

Despre această vizită istorică, dar şi despre mândria de a fi dăruit posterităţii o asemenea mândreţe arhitectonică ne vorbește dr. Radu Iacob în „Istoria diecezei române-unite a Orăzii Mari scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani dela înființarea aceleia 1777-1927”:

„Şi noi avut’am fericirea nu numai de a-i întâmpina în biserica noastră Catedrală şi de a cere darul şi binecuvântarea Domnului preste cel dintâiu pas al lor pe pământul desrobit al neamului românesc, dar şi de a fi onoraţi de înalta Lor prezenţă în Palatul Nostru episcopesc a cărei strălucire mai cu seamă la această mare şî rară ocasiune s’a dovedit că este adevărată podoabă a Diecezei noastre, ba a întregului neam românesc din părţile Bihorului”.

Istoria Palatului Episcopal Greco-Catolic se împletește cu istoria emanicipării românilor începută acum două secole și jumătate, cu cele mai îndrăznețe și actuale proiecte de țară, cu dezvltarea limbii, culturii și învățământului românesc. De la Radu Iacob, din același volum, mai aflăm:
„Palatul episcopesc din Oradea a fost martorul multor întâmplări însemnate din istoria neamului românesc, și totdeauna locul de adăpost și întâlnire a multor bărbați mari ai aceluia.

Episcopia Română Unită de Oradea Mare, pe timpul episcopilor Ignatie Dărăbant și Samoilă Vulcan, a îndeplinit misiune de Academie știențifică românească, patronând întreaga operă culturală românească, fără osebire de confesiune. Nu numai P. Maior, Gh. Șincai, S. Clain, au găsit adăpost în curtea acestor doi mari arhierei, ci și scriitori ortodoxi ca Moise Nicoară, Dimitrie Țichindeal, Dr Ioan Molnar (Piuarul) și Dr P. Vasici.

Și de atunci ușile acestei case au fost pururea deschise cu boierească ospitalitate și nu arare ori s’ au deschis și mânile cucernicilor ei stăpâni spre darnică ajutorare învățaților români munciți de greul vieții sau mâhniți de neputința de a scoate la lumină roadele ostenelelor lor. Nenumărați au fost apoi tinerii adăpostiți și ajutorați aci ca să-și poată face studiile la școlile din Oradea.”

Dacă ar fi să mai subliniem câteva evenimente, am spune că:
În 1791 aici s-a redactat primul Supplex. Tot aici, în 1803, Gheorghe Șincai își scrie „Elegia” fiind găzduit de episcopul Samuil Vulcan (1758-1839), episcop care a pus bazele unei vaste biblioteci enciclopedice, cuprinzând, printre altele, și manuscrisele corifeilor Școlii Ardelene.

În anul Marii Uniri aici s-a prezentat de către Alexandru Vaida-Voievod o variantă a declarației de autodeterminare a românilor din Transilvania, iar episcopul Demetriu Radu, datorită implicării decisive în actul Unirii, a fost ales membru pe viața în Senatul României.

Instalarea comuniștilor la putere a întrerupt seria anilor buni ai Bisericii.
Anul 1948 a fost un an de mari încercări. Întâlnirile, conferințele episcopale la care au participat episcopii de atunci, azi fericiți, Vasile Afrenie, Ioan Suciu, Ion Bălan, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Valeriu Traian Frenţiuau avut un sigur scop:salvareaBisericiiUnitede la desființare.Iar zidurile Palatului care păstrează memoria tuturor  întâmplărilor, adaugă și aceste tainice demersuri, sfătuiri, temeri, eforturi fără rezultat.

În reședința episcopală, în noaptea de 28-29 octombrie 1948, episcopul Valeriu Traian Frențiu, înainte de a fi arestat și dus în temnițele comuniste, a oficiat ultima Sa Sfânta Liturghie la Palat.

„Suntem convinşi că se vor abate şi mai mari şi grele încercări asupra noastră. (…) alţii pentru credinţă au fost batjocoriţi, bătuţi, legaţi şi aruncaţi în temniţă, «ucişi de sabie au murit» … Să avem o credinţă tare care să alunge orice frică şi îndoială, o credinţă statonică, care să ne facă să înfruntăm orice împotrivire şi prigoană, fiind gata mai bine a ne jertfi de o mie de ori viaţa decât să ne lepădăm de credinţa noastră!” spunea Preasfinția Sa.

Pe 19 aprilie 1949, după desființarea Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică, Palatul este predat Episcopiei Ortodoxe din Oradea, cu întreg inventarul mobil aflat în cele 34 de săli ale edificiului.

Vreme de 4 ani aici au fost depozitate cărțile care nu mai corespundeau ideologic, iar din 1952 clădirea a devenit Școală Populară de Artă, apoi bibliotecă Municipală, Regională, apoi Județeană, până în 2005.

Este probabil perioada de care își amintesc majoritatea orădenilor. Deși a fost retrocedat în 1992, edificiul a revenit efectiv proprietarului de drept, episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Oradea, în 2005, într-o stare avansată de degradare. Urmează restaurarea acoperișului, exteriorului, parțial a interioarelor, punerea în conservare până la finalizarea procedurii de finanțare, Episcopia dorind să-l introducă în circuitul public.

Zguduitorul incendiu din 25 august 2018 schimbă soarta Palatului și a celor care îi vegheau destinele. Este preluat în administrare pe timp de 20 de ani de către Primăria Oradea, urmând ca la finalizarea reabilitării construcției, aceasta să devină centru cultural, incluzând și un muzeu greco-catolic.

Palatul rămâne în proprietatea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea și va fi, aproximativ o treime din suprafață, sediul administrativ al acesteia și reședință episcopală.

Despre Palatul Episcopal Greco-Catolic s-a scris în tot timpul existenței sale. Se scrie și azi, cu atât mai mult cu cât se apropie momentul când va fi redat circuitului public. Totuși, cuvintele domnului Aurel Chiriac, directorul Muzeului Țării Crișurilor, sintetizează cel mai bine rolul și locul acestui edificiu în orașul de pe malurile Crișului Repede:

„Există clădiri care, în timp, ies din semnificaţiile simplului peisaj urbanistic al unui spaţiu şi devin puncte de trăinicie în ceea ce putem numi arhitectura spirituală a acelei zone, şi – de ce nu – a unui întreg popor. Această deplasare dinspre utilitate şi, uneori, frumos către o construcţie interioară pînă la a deveni un simbol şi un centru de emergenţă spirituală ţine atît de clădirea în sine cît, mai ales, de ceea ce adăposteşte aceasta. Altfel spus, atunci cînd privim o operă arhitectonică nu o vedem doar pe ea, ci deducem şi sensurile şi valorile pe care aceasta le reprezintă, într-un soi de tensiune asociativă: dincolo de arhitectura în sine izvorăşte şi, cum spuneam, o participare la arhitectura spirituală, participare mult mai profundă, mai umană şi mai profitabilă decît cea pur artistică. Cînd o clădire devine metaforă şi sens, punct de sprijin dar şi liant al existenţei într-un anumit spaţiu putem spune că ea a ieşit din trăinicia pietrei de construcţie şi a dobîndit trăinicia spiritului.

Palatul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea reprezintă, cu certitudine, una dintre clădirile care au urmat fericit această traiectorie dinspre arhitectura urbană către arhitectura spiritului. A devenit şi a reuşit să rămînă – într-o dialectică a vicisitudinilor vremurilor de multe ori cumplită – un monument al modelării. Modelator atît de istorie, cît şi de conştiinţă românească. Inaugurat la 11 iunie 1905 de către Episcopul Demetriu Radu, gîndit de arhitectul Rimanoczy Kalman într-un stil eclectic, dar cu elemente preponderent neogotice, Palatul Episcopiei Greco-Catolice a fost ridicat exact pe locul vechiului sediu al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea Mare. E, în acest amănunt, oarecum banal, tot un semn subtil de continuitate şi trăinicie. Un reper arhitectural al unei permanenţe, a unei trăinicii începute încă din 1748 cînd papa Benedict al XIV-lea îl numea pe Meletie Covaci ca auxiliar al episcopului latin de Oradea şi vicar pentru parohiile române unite cu Roma.

Un monument de arhitectură fără istorie rămîne, oricît ar fi de spectaculos, simplu obiectiv turistic. Doar cînd direcţiile spaţiului construit se înnobilează devenind direcţii ale unui spaţiu spiritual respectivul edificiu se metamorfozează. Din acest punct de vedere Palatul Episcopiei Greco-Catolice a fost de la bun început centrul unui spaţiu de credinţă şi românitate, dar şi garantul acestora. Sursă de idealitate dar şi legătură cu oamenii locului, a jucat, în aceste cîteva sute de ani, rolul «pomului din mijloc» care a dat realitate lumilor vizibile şi invizibile fără de care nu am fi ceea ce suntem astăzi. Nu doar ca aparţinători ai creştinătăţii, ci şi ca popor. Contribuţia clericilor uniţi cu Roma la înfăptuirea României mari a fost esenţială. Rolul jucat de aceştia în dezvoltarea culturii române, a societăţii şi, mai cu seamă, a conştiinţei româneşti are o greutate de nimeni tăgăduită.

Puterea de iradiere a binelui pe care a avut-o de-a lungul vremii Palatul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea – dincolo de frumuseţea ancadramentelor semicirculare de la intrare şi de la ferestre, de impozanţa acoperişului de expresie neogotică ori de bogata ornamentaţie a faţadei – a izvorît capacitatea celor care şi-au înfăptuit lucrarea în el. Printre «jefuitori de speranţe» şi propagatori de neputinţe, cei care au făcut din Palatul Episcopal un simbol al trăiniciei sunt mulţi şi greu de numit toţi. Încă o dată: ei au scos din istoria arhitecturii Palatul şi l-au strămutat într-o istorie spirituală, mai nobilă şi mult mai trainică. Putem vorbi de o adevărată enciclopedie în mişcare a Binelui atunci cînd îi pomenim pe episcopii greco-catolici de Oradea. Trebuie precizat că niciodată activitatea acestora nu s-a limitat doar la păstrarea credinţei într-un spaţiu al tuturor vicisitudinilor şi influenţelor.” (Aurel Chiriac, Palatul Episcopal Greco-Catolic, Editura Primus, Oradea, 2017)

Palatul Episcopal Greco-Catolic: Istorie, Tradiție, Contemporaneitate

Rodica Indig
Consilier cultural EGCO

Articol preluat de pe egco.ro