Trăim deja complexul de a vorbi despre IA ca despre o ființă vie și, apelând la serviciile ei, începem să ne temem de ceea ce va aduce viitorul.
P.S. Mihai Frățilă

Facilitatea comunicării și a arhivării informației, nemaifolosirea studiului pentru a pricepe viața, pare să conducă spre regresul judecății. Uneori – pentru a mă amuza –, mă gândesc cât timp ne va lua să situăm neverosimilul scenariu SF al filmului „Matrix” într-unul de anticipație. Identități furate, jafuri și escrocherii, născociri perfect realizate vizual, trucaje, doar printr-un simplu clic pe enter pentru a semăna dezbinarea și a periclita siguranța. Cognitiv, vom fi cu certitudine tot mai singuri și mai reduși în preocupări. În zgomotul tăcut al ecranelor iluminate, rumoarea asurzitoare din mintea fiecărui om cu ochii ficși în monitor, e deja un drog. Unora deja li se pare o victorie când semenii lor primesc tehnic o judecată de „neautenticitate” din partea chatGPT – cunosc un scriitor care, pentru două texte ale sale, a primit un fals verdict „optzeci la sută scris cu IA”!

Pentru a sesiza diferența dintre realitate și minciună, dintre adevărat și fals va trebui să învățăm a ne ridica la înălțimea provocării. Altfel, după ce luciditatea se lasă întunecată, iar voința împiedicată, ni se va putea răpi siguranța, libertatea și ceea ce ne definește demnitatea. Victor Frankl, psihiatrul austriac care a întemeiat logoterapia, își încheie cartea despre om și sensul vieții sale, spunând: „fac parte dintr-o generație realistă care l-a cunocut pe om așa cum este. În concluzie, omul este ființa care a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, însă tot el este ființa care intrat cu demnitate în ele, murmurând Tatăl nostru sau Shema Israel.” Ce fel de umanitate împărtășim și cum ne vom păstra sufletul rămâne o provocare esențială!

De fiecare dată când mă gândesc la faptul că suntem trecători prin lume, îmi răsună cuvântul „să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10,28). De fapt, impostura ca risc al  dezumanizării a început în Eden (când șarpele a oferit imaginarul apetisant) și, de-atunci, ea planează întotdeauna deasupra noastră. Viața omului e o căutare a sensului a ceea ce îi e dat să trăiască alături de semeni și năzuința eternității. Sfârșitul – spun Părinții deșertului – va veni când oamenii nu vor mai găsi potecile între ei. Ca să nu pierd cărarea, încerc să-mi fac datoria (față de Domnul și față de semeni, altfel aș fi ipocrit!), practicând spiritul critic și auto-ironia drept remedii, trăind cu compasiune, îndeletnicindu-mă pe mai departe cu cititul și cu scrisul. Dacă aici nu am emoții, e pentru statornicia speranței de a rămâne om alături de ceilalți și de a recunoaște că pentru Providență nu aduce anul ce aduce ceasul!

(Text apărut în ROMÂNIA LITERARĂ, nr. 36-37)