A sărbători Învierea, a înnoi crezul Paștelui, astăzi, ca întotdeauna, aici, lângă sicriul acesta, nu e sinonim cu stima de sine care pe moment îndulcește întristarea pentru pierderea sufletului drag. A crede în Înviere înseamnă, totodată, și să nu uităm că răstignirea lui Isus a avut loc și că nu a fost o simplă închipuire.
Am fost în acea zi de 16 octombrie 2014 în aula de la Roma, când Anca Cernea și-a ridicat glasul în fața Papei și a episcopilor, ca să ceară ca înnoirea vestirii lui Isus, ca Răului să i se spună pe nume, iar Bisericii să nu-i fie teamă a-l urma pe Domnul. A amintit de soarta părinților săi care au avut nunta abia după 17 ani, dat fiind faptul că tatăl fusese închis și condamnat de comuniști. Au fost fideli în mod eroic lui Dumnezeu și legământului lor – spunea Anca. Exemplul lor arată că harul lui Dumnezeu poate învinge situații sociale îngrozitoare, precum și sărăcia materială.”
Anca Cernea a vorbit atunci despre ideologia „progresistă” care «nu este altceva decât vechea ofertă a șarpelui, ca omul să preia controlul, să-i ia locul lui Dumnezeu, să caute mântuirea aici, în această lume. … „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea vi se vor adăuga vouă.” Misiunea Bisericii este mântuirea sufletelor. Răul, în această lume, vine din păcat. Nu din „inegalitatea veniturilor” sau din „schimbările climatice”. Soluția este: Evanghelizarea. Convertirea… Nu guvernul mondial… Lumea de azi are nevoie nu de îngrădirea libertății, ci de libertatea adevărată: eliberarea de păcat… Biserica noastră a supraviețuit datorită hotărârii lor și exemplului lor de rezistență față de teroare și închisori. Episcopii noștri au cerut oamenilor să nu cedeze lumii. Să nu coopereze cu comuniștii. Acum noi avem nevoie ca Roma să spună lumii: „Faceți pocăință și întoarceți-vă la Dumnezeu, căci s-a apropiat împărăția cerurilor.”»
Acesta a fost crezul Ancăi Cernea și talantul pe care ea l-a înmulțit în mijlocul nostru.
A fost un suflet care a avut și îndoieli, lupte – cu suferința, cu răul absurd, punând însă înaintea inimii acel adevăr care spune că omul judecă după aparențe, iar Dumnezeu citește inima.
A fost o ființă normală, cu bucurii, cu necazuri și conflictualități. Dar nu a făcut parte dintre acei oameni care suferă de deprimare fiindcă lumea nu le e pe plac sau la înălțimea așteptărilor lor. Pentru mulți așa-ziși creștini pare mult mai important cum e construită propaganda despre valorile Evangheliei decât preocuparea de a întrupa în viață virtuțile lui Isus. Anca, în schimb, a făcut asta și ne-a dus în miezul trăirii cu Isus! Cu discreție și tenacitate, ea ne-a făcut favoarea de a observa de ce omul credincios înțelege că Dumnezeu nu-l iubește doar atunci când lucrurile îi merg bine, că energia credinței presupune precedența cântăririi existenței și nu numărătoarea abilităților personale. Și mai ales că a-ți trăi crezul nu are nimic de-a face cu reclamele publicitare!
Ultimele luni de teribilă suferință ale Ancăi ne-au amintit că nu ne putem amăgi și că lumea poate fi oricând o vale a lacrimilor! Deși a plecat dintre noi la 61 de ani, viața ei e împlinită. A trăit cu intensitate adevărul pentru care omul credincios nu duce înainte spiritul celor trecătoare, ci Spiritul lui Isus – care se dăruiește tuturor. A învățat din familie că fără Spiritul Domnului viața omului nu e decât închipuire și vanitate. Că discernământul nu e proprietatea nimănui. Maniera de a-l cere și practica, de a-l simți și primi, odată cu îndreptățirea prin credință (nu prin filiații lumești, nepotisme sau favoritisme de orice tip!), îi aparține lui Dumnezeu care acordă harul prin deschiderea încrederii în Isus. Prin credință puternică, nu prin melancolia față de o generație ruptă de prezent și de circumstanțe deplasate, prin impresia de a se simți proprietari ai ideii de tradiție și habotnicii strămoșești, mărturisind de fapt frustrare și pretenția de a aștepta schimbarea celorlalți după măsura sinelui!
Anca a știut că Dumnezeu nu a învins moartea spre a fi confundat cu o zeitate a deprimării, că a te hrăni din nostalgie nu e o cale posibilă pentru un ucenic adevărat. Știa că melancolia după vremuri care nu au fost trăite, doar cunoscute din poveștile celor de demult sau din tovărășii deplasate – nu sunt calea Împărăției lui Isus. Acest bagaj emoțional fără bucuria prezentului e o biată iluzie construită pe nefericire, pe nedreptățire, dar mai ales pe ratare inspirată de o perioadă de timp apusă care nu se mai întoarce și nu se poate repeta!
Dar Anca mai știa un lucru minunat: că asumarea răspunderii pentru trecut e necesară pentru construirea libertății viitoare! Ea nu găsea scuze pentru lucrurile care ne umilesc ca oameni resemnați la limite. Învățase, de asemenea, că „o mare minciună înseamnă mai mult decât absența adevărului și prezența înșelăciunii. Impostura, falsul au puterea de a transforma modul în care funcționează mințile și, prin urmare, societățile umane!”
Luciditatea Ancăi Cernea provenea din vâna eroică prin care Dumnezeu i-a înzestrat familia. Ea și ai săi au lucrat în așa fel încât să o pună în valoare și să rămână în existența lor o lucrare constantă. Și-au putut afla atunci menirea, ajutându-i și pe alții să fie oameni! De aceea, curajul și tenacitatea de a se opune fricii rămân o formidabilă inspirație pentru aceia care au cunoscut-o! Ca și franchețea de a spune lucrurilor pe nume. Fiindcă oamenii curajoși nu e că n-ar simți frica, ci înțeleg „că faptele sunt condiție a libertății și că acestea nu se vor consemna singure. Faptele au nevoie de oameni, iar oamenii au nevoie de ele!” Nu în trecut, odată, demult, ci acum, în prezent!
Privirea interioară a acestui suflet pe care îl petrecem azi spre veșnicie, gustul vieții sale inspirate de credința în Dumnezeu, modestia, alegerile sale făcute lasă să se întrevadă legătura sa clară cu altceva decât ceea ce se termină prin moartea trupului. Energia vieții e reală, chiar dacă nu înfăptuim lucruri „memorabile“ prin influență sau putere. Dar, ca să avem întotdeauna acces la libertatea interioară, este nevoie de instanțe morale și de delimitarea față de ceea ce ne încetinește în propria străduință sufletească.
În inima nopții lumii, când totul pare să se prăbușească, viața Ancăi Cernea, credincioasă lui Isus și compasiunii semenilor săi, arată că speranța creștină nu e o evadare, ci o decizie responsabilă. Nu ca să fim scutiți de povara umanității sau de suferința zdrobitoare, ci să primim puterea de a persevera în încredere față de Isus Cel urcat pe cruce în Vinerea mare, convinși că, după modelul lui, viața oferită liber – un răspuns de iubire – nu poate fi răpită!
Mulțumim Doamne, Dumnezeule pentru viața sorei noastre Anca! După puterile sale s-a străduit să te lase a străluci în bucuria, dar și chinul vieții sale! Fă-i parte cu drepții, Doamne, și-i iartă tot ceea ce a greșit în această viață ca om! Să se odihnească în pace!
PS Mihai Frățilă
Sursa: episcopiabucuresti.ro
