Pastorala de Paști (2018) a Preasfințitului Mihai,

episcop greco-catolic de București

Iubiți frați și surori în Hristos,

„Se scoală Dumnezeu, se împrăștie dușmanii săi și cei ce îl urăsc fug dinaintea feței sale” – spune primul stih al Învierii. Este începutul psalmului 67 care cântă măreția lucrării dumnezeiești în favoarea fragilității omului sub forma unei voioase exaltări plină de recunoștință pentru ajutorul primit de la: „Cel ce încalecă norii, «Domnul» este numele său”(Ps. 67, 5).

Același psalm îi mai acordă lui Dumnezeu și un alt titlu: „Tatăl orfanilor și apărătorul văduvelor” (Ps. 67, 6). În Scriptură, orfanul – fără o familie în care să se poată refugia – și văduva – fără un soț care să-i apără drepturile – sunt categoriile cele mai deplorabile. Or, deși, lumea îi consideră pe cei sărmani mai prejos de interesele sale, Dumnezeu își face un titlu de glorie din a se numi protector și apărător al celor lipsiți.

Ce înseamnă imaginea părintească a lui Dumnezeu în favoarea celor necăjiți, pe care ne-o prezintă psalmul stihurilor Paștelui? În primul rând că ocrotirea sărmanilor nu este pentru Dumnezeu o chestiune marginală. Că El este Părintele atotputernic, iar măreția forței sale mântuitoare este adresată mai ales celor slabi și e, deci, un motiv de bucurie. Pentru lume, bucuria este de obicei legată de succes, putere sau de prestanța în fața semenilor. Și, de fapt, bucuria deșartă se leagă mai ales de victoria intereselor proprii și de pofta de a domina. Faptul că Dumnezeu se simte legat de noi, prin cele mai evidente categorii ale neputinței omenești, este într-adevăr un motiv de mare speranță. Atenția sa față de cei mai expuși din sărmanii lui Israel – orfanii și văduvele – ne revelează, astfel, că bucuria se justifică tocmai în acele zone interioare pe care nu vrem să le asumăm și de care fugim întotdeauna. Iată, de ce, măsura temerilor sau a preocupărilor noastre exprimă, într-un fel precis, ocrotirea Domnului, gata pentru a veni în întâmpinarea noastră.

Iubiți credincioși,

Stihurile Paștelui descriu aventura poporului iudeu presărată de trădări și ridicări. Cronica lui Israel este, în schimb, o imagine a istoriei Bisericii, expusă pericolelor în bătălia pentru adevăr și Împărăția lui Dumnezeu. După ce făcuse multe minuni în Galileea, Isus s-a reîntors într-o zi de sâmbătă la Nazaret. Aici, a intrat în sinagoga localității unde crescuse pentru a participa la rugăciunea comunității. A luat pergamentul Scripturii și a citit un pasaj din profetul Isaia care descria portretul lui Mesia: „Spiritul Domnului este peste mine, pentru care m-a uns să bine vestesc săracilor; m-a trimis să-i vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să-i eliberez pe cei apăsați și să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4, 18). Împlinirea acestui cuvânt în persoana lui Isus nu i-a surprins, din păcate, pe cei prezenți, care așteptau minuni ca să creadă în El. Fiul lui Dumnezeu și-a pierdut atunci reputația pentru a fi apărat spiritul Împărăției lui Dumnezeu, liberă de interese trecătoare, reproșându-le compatrioților săi lipsa credinței.

Sărmanii sunt primii cărora le este adresată Evanghelia. Așa-numiții sărmani de care vorbește Scriptura nu sunt o categorie politică sau ideologică, ci privilegiații lui Dumnezeu, fiindcă în neputința lor își pun încrederea în bunătatea lui. Comunismul proclama bunăstarea sărmanilor și vedea istoria ca o revoluție în favoarea lor, prin „colectivizarea” vieții și „lupta de clasă”. Am plătit prețul acestei erezii criminale, dar omenirea nu s-a vindecat de ea. Dacă Hristos a tăcut în fața Sinedriului, a acuzatorilor mincinoși și în fața lui Pilat, înseamnă că nimeni nu s-a aplecat mai bine asupra soartei sărmanului decât a făcut-o El. Ducându-și crucea alături de ei, El se află de partea lor, chiar și atunci când istoria pare să fie scrisă de cei puternici și fără conștiință, iar zorii bucuriei sau ai dreptății, par încă departe. Din interiorul slăbiciunii naturii omenești, Domnul i-a dat morții lovitura de grație, lăsându-se omorât și plătind prețul veșniciei noastre. Este important, așadar, să conștientizăm limitele firii pentru a simți și primi harul bucuriei Învierii așa cum ni-l dăruiește Hristos. Numai trecând prin încercare și asumând jertfa pe care aceasta o presupune, se schimbă istoria.

Dragi prieteni,

Paștele este memorialul viu al credinței. Ca să învie, Isus a trebuit să moară pentru ca să ne răscumpere din robia morții. A fi creștin adevărat n-a fost niciodată un lucru popular. În ultimii ani, cu toată libertatea, spiritul creștin al Învierii pare să fi slăbit considerabil. Unii, dintre aceia care au plătit preț de sânge pentru fidelitatea față de Dumnezeu, se simt adesea împuținați sau sărăciți sufletește prin schimbul generațiilor. Alergătura fără milă a vieții ne dezumanizează tot mai mult și ne împiedică să vedem urgența întoarcerii la Hristos. În goana după rezultate vizibile, am preluat, pe nesimțite, chiar și în Biserică, termeni străini de Evanghelie sau speranța creștină, visând la „creșteri durabile”. Cu toate acestea, Dumnezeu, precum tatăl din Pilda fiului rătăcit, privește în continuare orizontul, așteptând să-și vadă copiii întorcându-se spre casă.

Dumnezeu ne ajută să simțim lipsa depărtării de El, dar n-o face ca să ne dispere sau să adâncească distanța, oricum infinită, dintre sfințenia sa și nevrednicia noastră. Harul vine efectiv pentru a suplini lipsa noastră și pentru a ne transfigura. Dacă nu primim Învierea ca trecere de la întuneric la lumină, de la rău la bine, de la păcat la căință și iertare, vom pierde harul Învierii care ne asigură de fidelitatea dragostei lui Hristos. A-i refuza lui Dumnezeu harul și dragostea, înseamnă să devenim statuia propriului nostru gol lăuntric. Vom repeta că Hristos a înviat, dar fără perseverența credinței, nu vom mai înțelege bucuria Învierii.

Iubiți credincioși,

La îndemnul Sfântului Părinte Papa Francisc, întreaga Biserică se pregătește cu speranță pentru Sinodul de la Roma dedicat celor tineri. Acest lucru cere, desigur, rugăciune, dar mai ales redescoperirea simțului jertfei în mărturia noastră zilnică. Hristos s-a jertfit pentru noi ca să ne dăruiască viață. Numai dacă ne lăsăm inspirați de spiritul său de sacrificiu putem transmite mai departe valoarea vieții, iar transmiterea vieții este mărturia focului interior aprins de Isus care, din iubire, ne face părtași de taina Crucii și Învierii sale. Acesta este temeiul civilizației și speranța viitorului.

Acum câteva zile în sudul Franței, un islamist a omorât mai multe persoane și a luat un ostatic într-un supermarket. Comandantul jandarmilor din oraș s-a oferit în locul acelei persoane pentru a o elibera, iar teroristul a acceptat. Omorât după câteva ore, jandarmul Arnaud Beltrame [Arnò Beltram], era un catolic practicant și urma să se cunune religios în luna iunie. Mărturia părintelui său spiritual este impresionantă. Iată, cum în aceste vremuri grele pentru credință, Dumnezeu ne spune că Binele continuă să se scrie prin devotament și jerfă.

Dragii mei,

Să ne obișnuim a-i cere lui Dumnezeu harul bucuriei mai ales în acele situații în care constatăm și neputința, dar și nevoia ajutorului său. Așteptarea încrezătoare a Maicii Preacurate, față de ridicarea lui Hristos din mormânt, să se reverse în sufletele voastre și să vă aducă aminte că victoria definitivă a Domnului nu este departe. Să nu uităm că mângâierea faptelor bune, nu numai că ne apropie de Isus, dar grăbește, totodată, vremea plinirii sale. Păstrarea credinței este esențială, orice s-ar întâmpla, dar numai spiritul de jertfă și rugăciunea hrănesc și țin trează credința.

Acelora care sunt bolnavi și suferă, sau pe care vârsta îi reține acasă, le reînnoiesc recunoștința mea și a Bisericii. Vă port pe toți, cu drag, în rugăciune și vă doresc tuturor un Paște luminat.

Hristos a înviat!

Cu arhierești binecuvântări

+ MIHAI, episcop