Dintotdeauna, micilor lucruri le este hărăzit să le facă pe cele mari. De aceea, Biserica, inspirată de Hristos, își mărturisește apostolatul prin comuniunea micilor turme (Luca 12, 32). Dar, fiindcă acest adevăr ni se pare primejdios pentru prepotența noastră incurabilă, ne concentrăm mai degrabă pe divagări prezumțios evlavioase și pe lucruri pragmatice. Simțul Providenței ni se va părea acceptabil, din păcate, numai atunci când se întâmplă ca ea să se suprapună peste așteptările noastre.

Lui Dumnezeu nu-i plac lucrurile făcute cu zgârcenie. Felul în care ne sustragem îndatoririlor față de viață îl silesc să ne strice socotelile. Dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adâncul tău – spune vorba veche. Încercând să ne sugereze pericolul de a da ochii cu propria zădărnicie fără a avea repere, înțelepciunea populară ne invită, la rândul ei, să ne regăsim în prezența lui Isus. Nimic bun nu se primește de la sine, nu se obține doar prin forțele proprii, iar dacă binele ne ajunge din urmă, ar merita să fim recunoscători, fiindcă (într-un fel sau altul) el ne este acordat.

Ridicarea din întunericul dezolării, al păcatului și al morții – vindecarea – este posibilă numai prin răscumpărarea jertfei lui Isus. Orice lucru bun este investit de prezența vie a Domnului și are asigurată, de principiu, roada harului. Binele e ca într-un spic de grâu. Se multiplică, într-un fel, de la sine, iar viitorul  rămâne legat de prezent. În zilele noastre, din cauza poftei nemăsurate pentru confort și divertisment sensul sărbătorii se sustrage cu ușurință înțelegerii sufletești, mărginindu-se la festivism. Până și  patriotismul – o temă sacră! – a devenit azi o emblemă a retoricii de partid. Or viața noastră de zi cu zi nu „se întâmplă” numai atunci când pofta de paradă ne vădește miza deșartă! În plus, credința pascală și bucuria de a fi copii ai lui Dumnezeu sunt mult mai mult decât conformismul religios sau gustul îndoielnic față de o anumită idee (ostentativă) de tradiție.

Credința în Isus nu poate fi concepută ca un bilet de intrare la o petrecere exclusivistă din lumea mondenităților! Un singur om din cei zece tămăduiți de lepră – cel întors să-i spună „mulțumesc” lui Isus –, deși era străin de credința lui Israel, a căutat Persoana Domnului. Descoperind simțul adevărat al recunoștinței, samarineanul ne propune prin exemplul său să trecem dincolo de legi sau cutume ca să-l cunoaștem pe Dumnezeul viu și adevărat. Pe Isus – Cel de aproape, sensibil și mângâietor –, care ne dăruiește mântuirea precedându-ne în ispită, durere, moarte, câștigându-ne viața pentru ca dialogul filial cu Tatăl ceresc și dragostea lui să nu ne lipsească.

Ca oameni credincioși nu suntem chemați să facem binele, fiindcă ne-ar fi mai comod sau am găsi mai ușor cheful de a-l împlini. Lucrurile de valoare au întotdeauna un preț de jertfă din perspectiva credinței în Înviere. Chiar și atunci când totul pare potrivnic, omenia, caracterul le mărturisim prin a rămâne consecvenți spiritului lui Isus. Avem și azi la îndemână dreptul de a trăi în Hristos în orice circumstanță – veselă sau tristă –, de a nu ceda ispitei renunțării, de a continua să fim frământătură pentru viitor. Sub semnul acestor gânduri pascale vom putea surprinde cu recunoștință aniversarea înființării episcopiei de București (29 mai 2014). Cerând harul păcii, având prezentă bucuria mucenicilor, să putem merge înainte cu încredere!

Hristos a înviat! Pace și bine!

+MIHAI, episcop

(textul este un fragment din Pastorala de Înviere a Preasfințitului, publicat în Foaia de Sfinte Paște – 2024)