Scrisoarea Pastorală de Nașterea Domnului – 2017

Preoților, călugărilor și călugărițelor, tuturor credincioșilor

+ MIHAI, din mila lui Dumnezeu, grația Scaunului apostolic al Romei și voința Sinodului episcopilor Bisericii Române Unite

„Naște-n ieslea boilor, pe-mpăratul tuturor, Preacurata stă și plânge-ncetișor…

Nu mai plânge, Maica mea, scutecele noi ți-om da, Preacurata, pentru Prunc a-l înfășa”.

Aceasta este scena care ne descrie cum Împăratul cerurilor, Fiul lui Dumnezeu, coboară în lume pentru a aduce omenirii mântuirea. Așezat acolo, Isus tace, iar tăcerea sa de Prunc vorbește fiecăruia dintre noi, prin acel limbaj al despuierii de cele trecătoare, care deschide sufletul nostru spre adevărata speranță. Într-adevăr, Dumnezeu ne este alături, merge pe cale înaintea noastră și ne arată cât de important este să primim consistența credinței în El.

Dragii mei,

Printre atâtea griji sau preocupări, am uitat, oare, de inima Maicii Preacurate, care-și contemplă Fiul așezat pe paie, dimpreună cu Dreptul Iosif ? Încălzit de suflarea animalelor din iesle, mai reușește Isus să ne spună ceva, astăzi? În anii din urmă, am văzut cât de ușor se poate pierde din vedere esențialul credinței. Refrenul este același: țin poruncile, mă cred bun, toți mă respectă, am o bună reputație, ce-mi mai lipsește? Cum se întâmplă, totuși, că sfârșim uneori atât de prost, cu toate că avem certitudinea străduinței de credință? Fiindcă nu primim „nebunia” lui Isus – cum numește lumea ceea ce este înțelepciune în fața lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 3, 19).

Într-adevăr, nu ne place să ne riscăm siguranța pentru a ieși dintr-un univers în care putem să contabilizăm lucrurile pe care ne putem baza. De fapt, pierdem de fiecare dată esențialul credinței dacă vrem numai să ni se dea dreptate – venim la Dumnezeu cu tema făcută, nu vrem să fim ajutați, ci să ni se proclame meritul –  ca să nu prea mai trebuiască să schimbăm ceva.

Iubiți credincioși,

Printre atâtea bătălii, la atâția ani de la eliberare, am ajuns să constatăm nu numai cum nedreptatea făcută Bisericii noastre a fost sistematic minimalizată și expusă uitării, dar și cum a ajuns să fie justificată. În această lume întoarsă pe dos, s-ar părea că, pentru a ne face datoria, ne-a mai rămas doar încăpățânarea de a striga la nesfârșit adevărul, care nu pare să miște prea mult sufletele. Evanghelia ne arată cum omul păcătos se poate întoarce prin căință, iar viața lui se poate restabili; o minciună se repară spunând adevărul, dar o inimă care confundă lumina cu întunericul nu se poate transfigura dintr-o dată.

Isus a coborât în lume conștient că adevărul pe care trebuia să-l spună oamenilor nu va fi agreat din cauza răutății lor. Nu s-a descurajat, a continuat cu încredere, chiar dacă această cale l-a condus spre moarte, dar prin harul jertfei sale a făcut posibilă ridicarea noastră prin credință. De aceea, viața noastră în Hristos nu se poate confunda doar cu ieșirile în public, în care câștigă doar acela care strigă mai tare. Martirii Bisericii noastre ne spun cu viața că mărturia creștină nu se rezumă la vociferări – chiar și legitime -, iar convertirea la adevăr a adversarilor nu este nici pe departe rezultatul repetării sale insistente, ci al jertfei lui Isus, care continuă în noi.

Nimic nu ne împiedică să facem cunoscută istoria. Hristos ne arată, însă, că lupta pentru adevăr este în primul rând convertirea și fidelitatea față de Cruce: „m-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Iar viața de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Gal 2,20). Strigătul acestei strădanii, glasul lui Isus din conștiință, împotrivirea față de resentiment, precum și răbdarea încrezătoare au condus Biserica noastră prin pustia persecuției și ne sunt împărtășite de Dumnezeu pentru a continua mărturia.

Iubiți credincioși,

Binele nu este puternic fiindcă Răul e slab. De unde știm acest lucru? În Predica sa de pe munte, anticipându-și pătimirea, Fiul lui Dumnezeu va spune, fără menajamente, că pentru a semăna cu El, vom întrezări fericirea doar atunci „când ne vor ocărî și ne vor prigoni, mințind și zicând tot cuvântul rău împotriva noastră, din pricina lui” (Mt 5, 11). Nu-i putem, deci, rămâne fideli lui Isus sau Adevărului sau marilor lucruri ale vieții – Crucea, Învierea, memoria binelui, omenia și cinstea – dacă nu suntem dispuși să ne cheltuim cu dragoste pentru lucrurile mici – respectul față de celălalt, cuviința, iertarea, compasiunea. A-i semăna lui Dumnezeu este, până la urmă, stăruința de a-ți depăși limitele, de a nu te instala confortabil în părerea pe care o ai despre tine, de a nu ceda resentimentului, de a trece dincolo de propria voință pentru a discerne ce așteaptă El cu adevărat de la tine. Aceasta e puterea de neînvins a Binelui și a creștinului.

Dragii mei,

Isus ne spune că a trăi și a susține adevărul conduce, inevitabil, la marginalizare. Suntem într-adevăr convinși de asta? Pe acest drum, Isus merge înaintea noastră ca să înțelegem de ce mărturia creștină nu este un moft și de ce valoarea ei provine din harul mărturiei Crucii. Nu putem fi credincioși doar în viața privată, dar nici curajoși doar pentru a ne plânge sau a vocifera! Tocmai de aceea, Fiul lui Dumnezeu se lasă văzut în ieslea sărmană de la Betleem doar de aceia care sunt dispuși să primească acest adevăr scandalos al dragostei sale smerite.

A pătrunde sensul de credință al sărbătorii Nașterii Domnului înseamnă să simțim cât de mare este vulnerabilitatea aleasă de El și care a fost prețul plătit pentru răscumpărarea noastră. Acest lucru înseamnă că „magia” Crăciunului nu este închiderea ochilor în fața răutății lumii și distracția trecătoare a sărbătorilor lumești, ci umilința și simplitatea prin care Dumnezeu, făcându-se om, coboară între noi. Ne putem afla, prin urmare, menirea, numai dacă suntem învestiți cu adevărul puterii sale smerite. Doar prin gustul unic al libertății de a-l trăi și mărturisi pe Isus în fața tuturor ca pe o comoară neprețuită, vom primi acea bucurie care nu poate fi răpită și, până la urmă, victoria dreptății.

Dragi prieteni,

Evanghelii, cei care îl căutau pe Isus strigau astfel: „Ajută-mă!”, „Doamne, mântuiește-mă!”, „Doamne, redă-mi lumina!”, „Vino, coboară-te, vindecă-mă!”. Esența mântuirii este că drumul merge bine numai împreună cu Dumnezeu. Partea noastră stă în asumarea libertății de a-i repeta „da” lui Hristos în fiecare zi. Avem, însă, chef de vorbă, de „lasă-mă să te las”, de târguială. Eul nostru, plin de vanitate, are nevoie mai tot timpul să i se dea dreptate și ajunge să-l țină și pe Dumnezeu la mâna sa. De ce? Pentru că refuzăm să vedem cât de necesară este schimbarea.

În ieslea săracă de la Betleem, Sfânta Familie ne spune fiecăruia dintre noi că: „unde ne este comoara, acolo ne va fi și inima!” (Mt 6,21). Să putem să ne bucurăm de venirea Domnului în trup! Să putem păși cu voioșie peste încercările care purifică astăzi lumea de păcat și de orgoliu și să nu ne temem deloc în credință! Nu e important să fii „tare”, ci să-l întâlnești pe Isus, ca să-l lași să-ți conducă viața. Cel care va răbda până la sfârșit prin Crucea Domnului, acela se va mântui.

Iubiți credincioși,

Acum, când s-au scurs zece ani de când – prin voia Domnului – vă păstoresc, mergând împreună pe calea speranței, aș dori să vă mulțumesc pentru stăruința și exemplul vostru și să vă asigur de rugăciunea mea. Tuturor, vă spun Sărbători sfinte și un An Nou 2018 cu pace, bun pentru fidelitatea față de Bine și Adevăr!

Cu arhierești binecuvântări,

+ MIHAI,episcop