Episcop Ioan Lemeni (1883-1850)

Este ultimul episcop dinainte de restaurarea mitropoliei. Va fi şi el unul dintre episcopii demisionari, dar cu totul din alte motive decât antecesorii săi Inochentie Micu Clain şi Grigore Maior.

Ioan Lemeni s-a născut la 22 aprilie 1780, în Dezmir, un sat în apropierea Clujului, „din părinţi nobili” spune Agustin Bunea. Şcoala elementară a urmat-o la Cluj şi Blaj, iar gimnaziul, cursul filosofic şi juridic, la Cluj, locuind şi el în Seminarul „Sf. Iosif”. În 1801 a intrat la Seminarul Teologic din Blaj, de unde, după doi ani, a fost trimis de Episcopul Ioan Bob la Seminarul catolic din Oradea, pe care l-a absolvit în 1805, an în care a primit şi ordurile sfinte, subdiaconatul, diaconatul şi, la 1 octombrie, preoţia. După doi ani de carieră didactică la Blaj, ca profesor de Filosofie şi Istorie bisericească, în 1807 a fost numit paroh şi protopop al Clujului „unde întoarse la Unire mai pe toţi locuitorii români din acel oraş şi din unele comune din jur”.

Ales canonic la 28 octombrie 1819, mai rămâne un an la Cluj, până la 1 octombrie 1820, când trece la Blaj. În 1829 a fost numit secretar al Episcopului Ioan Bob, deşi avea şi catedra de Istorie bisericească la Seminarul Teologic. După moartea episcopului Ioan Bob, a fost ales vicar general episcopesc Demetru Caian junior, dar stingându-se şi acesta din viaţă, a fost ales, în locul lui, la 3 martie 1832, Ioan Lemeni. La 15 mai, acelaşi an, s-au ţinut alegeri pentru ocuparea scaunului episcopesc vacant, la care canonicul Ioan Lemeni a obţinut 179 din cele 212 voturi exprimate, ocupând primul loc între candidaţi. La 23 august a fost numit episcop, iar la 16 aprilie 1833 primi confirmarea Sfântului Scaun, în urma căreia la 6 iunie 1833 a fost hirotonit în catedrala română unită din Oradea, prin punerea mâinilor episcopului Samuil Vulcan, iar la 14 iulie a fost instalat în scaun la Blaj.

Din activitatea episcopului Ioan Lemeni trebuie consemnate multe lucruri de însemnătate deosebită pentru Biserica Unită. Aşa, în primul săbor diecezan, ţinut cu ocazia instalării sale în scaun, s-a hotărît ca în fiecare parohie să ia fiinţă o şcoală poporală cu învăţător. A făcut vizitaţii canonice aproape în toate parohiile diecezei. În 1837 a transformat catedrala din Blaj, lungindu-i nava şi adăugându-i cele două turnuri, două sacristii şi două coruri. A restaurat castelul reşedinţei episcopale. A completat cursurile teologice de la 3 la 4 ani. Împreună cu episcopul ortodox Andrei Şaguna, a prezidat Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii, la 3/15 mai 1848.

Sub episcopatul lui Ioan Lemeni s-au ridicat în Biserica Română Unită mari personalităţi, care au avut un rol deosebit atât în cultură cât şi în viaţa politică a Neamului românesc. Aşa au fost Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu ş.a. Lui Bărnuţiu, Episcopul Lemeni i-a încredinţat catedra de Istorie universală şi Filosofia la gimnaziu. A participat personal la acţiunile luptei de dezrobire naţională şi înainte de 1848. Astfel, la 8 martie 1842, a înaintat curţii imperiale vieneze protestul Capitulului blăjean împotriva proiectului de lege pentru introducerea limbii maghiare în administraţia Bisericii şi a şcolilor, iar împreună cu Episcopul ortodox Vasile Moga a înaintat în acelaşi an Dietei din Cluj, un memoriu în legătură cu drepturile românilor din „Fundus regius”, de pe „pământ crăiesc” sau domeniile coroanei. Însă, lipsa de prudenţă în comportare cu cei din jurul lui şi îndeosebi cu profesorii Seminarului teologic, l-au făcut să sufere foarte mult între anii 1842-1846.

Dar foarte păgubitor i-a fost conflictul cu Simion Bărnuţiu şi alţi intelectuali ai vremii, care l-au învinuit pentru atitudinea din timpul Revoluţiei din 1848 când episcopul s-a pronunţat în favoarea unirii Transilvaniei cu Ungaria, lucru de care n-a fost străin nici Andrei Şaguna. Lui Lemeni însă nu i s-a iertat proclamaţia din 9/21 octombrie 1848 dată în acest scop, împotriva chemării la luptă contra răsculaţilor unguri adresată de generalul Puchner. În urma acestei atitudini, prin decretul din 9 noiembrie 1848, generalul Puchner l-a suspendat pe episcop şi i-a sechestrat veniturile domeniului episcopesc. În martie 1850 a fost obligat de către guvernatorul Transilvaniei, Wohlgemuth, să demisioneze, ceea ce episcopul şi făcu şi, la 10 aprilie 1850, a plecat la Viena unde şi-a petrecut restul vieţii. A încetat din viaţă la 29 martie 1861 şi a fost înmormântat în cimitirul vienez Simmering.

* * *

Informaţii preluate din cartea „Catolicism şi Ortodoxie Românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite”, a Ierom. Silvestru Augustin Prunduş şi a Pr. Clemente Plăianu, apărută la Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994.