Conciliile ecumenice, sinoadele regionale, scrierile Sfinților Părinți și sfintele canoane nu ne spun nimic despre curia patriarhală ca structură, ci doar despre Sinodul Permanent ca organism constituit în vederea tratării chestiunilor administrative. Printre izvoarele canonice folosite spre redactarea Cleri sanctitati (c. 286-288) și a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO, c. 114) – canoane care tratează despre curia patriarhală – găsim referiri la c. 26 al celui de al IV-lea Conciliu de la Constantinopol (869-870), la conciliul din Lyon (1274, deși acesta vorbește despre Curia Romană), la Sinodul Maroniților de pe Muntele Liban (1736), Sinodul Sirienilor de la Sharfeh (1888). Actualul cod tratează despre curia patriarhală în titlul al IV-lea (Bisericile patriarhale), cap. IV (curia patriarhală), cc. 114-125, iar „ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înţelege că se va aplica şi Bisericilor arhiepiscopale majore” (CCEO, c.152).
Prin bula papală Ad Totius Dominici Gregis, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a ridicat în data de 16 decembrie 2005 Biserica Română-Unită cu Roma, Greco-Catolică, la statutul de Biserică Arhiepiscopală Majoră. Imediat după aceasta, s-a trecut la organizarea unei Curii care să-l sprijine pe Arhiepiscopul Major în îndeplinirea atribuţiilor sale ca şi Părinte şi Cap al Bisericii. Curia urma a fi formată din: Sinodul permanent, Episcopii Curiei, Tribunalul Ordinar, Economul şi Consiliul economic, Cancelarul şi Biroul de Presă, Comisia liturgică, Comisia de redactare a dreptului particular, Comisia patrimonial-juridică, Comisia Socială. La puțin timp, a fost dotată cu un statut ad experimentum pe o perioadă de 3 ani şi a intrat în vigoare după aprobarea sa de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică în sesiunea ordinară din 21-23 octombrie 2008 şi promulgat de către Arhiepiscopul Major prin decretul 117/2008 din 08.11.2008 (de-cum înainte SCAM).
Personalul clerical al Curiei poate fi numit de Arhiepiscopul Major din oricare Eparhie a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, având în prealabil consimțământul Episcopului eparhial sau al Superiorului major, dacă este vorba de membrii unui institut călugăresc sau ai unei societăţi de viaţă comunitară după model călugăresc. Acest personal este numit pe o perioada de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, iar salarizarea lui este stabilită de către Arhiepiscopul Major cu consensul Sinodului Episcopilor. Fondurile pentru buna funcţionare a Curiei provin atât din bunurile pe care Arhiepiscopul Major le poate folosi pentru acest scop cât şi din contribuţia fiecărei Eparhii, contribuţie ce va fi fixată de către Sinodul Episcopilor.
După această scurtă introducere în temă, ne propunem a privi îndeaproape fizionomia constitutivă a fiecărui organism, modalitatea funcționării cât și finalitatea sa în cadrul Curiei.
În evoluția lor istorică, Bisericile orientale catolice au dezvoltat un centru de guvernare, numit în timpurile moderne Curia patriarhală sau arhiepiscopală majoră, după caz, pentru o mai bună funcționare. După promulgarea CCEO în general, toate Bisericile au încercat să constituie o Curie sau au purces la actualizarea celei existente, prin stabilirea de organisme viabile care să contribuie la o mai bună administrare a întregii Biserici. La nivel structural, Curia cuprinde diferite secțiuni: Sinodul permanent, Episcopii Curiei, Tribunalul Ordinar, Econonomul, Cancelarul, diferitele Comisii. La baza funcționării acestei structuri stau principii precum cel al subsidiarității, al sinodalității și al colegialității, la care se adaugă și cel al teritorialității.
Organismele Curiei nu se bucură de autonomie absolută, ba dimpotrivă, natura lor este vicarială, ministerială și instrumentală. Rolul Curiei este de a apăra și de a garanta disciplina Bisericii sui iuris. În administrarea și guvernarea Bisericii, trebuie să existe consistență, regularitate și linii de urmărit, care să ofere însă și spații pentru sugestii și decizii.
Curia nu este o piesă dintr-un mecanism birocratic, ci o realitate eclezială care contribuie la protejarea patrimoniului disciplinar și ritual al Bisericii sui iuris prin funcția sa consultativă, colegială, executivă și judiciară. Analizele, concluziile, răspunsurile oferite de Curie la probleme care privesc în mod direct viața Bisericii ar trebui să fie rezultatul unui studiu temeinic, a unei reflexii îndelungate și a rugăciunii care sfarmă piatra minții și a inimii. Cu alte cuvinte, Curia este în serviciul Bisericii având mereu prezentă drept finalitate supremă mântuirea sufletelor.
de Octavian Frînc