21 de ani de la moartea părintelui IOSIF SABĂU

2001 – 16 iunie – 2022: 21 de ani de la moartea părintelui IOSIF SABĂU – paroh, îndrumător spiritual, ministru provincial, vicar general…, un om „cu şapte limbi”

Aproape în fiecare zi avem ocazia de a ne aminti de unul sau de mai mulți preoți care au activat în diferite parohii sau structuri ale Episcopiei de Iași, raportându-ne doar la datele de întoarcere în casa Tatălui ceresc sau la comemorarea patronilor cerești. De exemplu, astăzi ne putem aminti de: părintele Alexandru Papp, care a murit la 16 iunie 1842 și a fost înmormântat la Târgu Trotuș; părintele Iosif Sabău, care a părăsit această lume la 16 iunie 2001 și a fost înmormântat la Luizi-Călugăra; părintele Ianuș Sociu, care a murit la 16 iunie 2005 și a fost înmormântat la Huși; părintele Alixandru Gabor, care a trecut la cele veșnice în urmă cu 5 ani și a fost înmormântat la Ciugheș etc.

IOSIF SABĂU s-a născut în ziua de 26 martie 1926, la Luizi-Călugăra. După absolvirea Școlii Generale de 5 clase din satul natal, între anii 1937 şi 1941, a urmat cursurile secundare la Gimnaziul Franciscan din Hălăuceşti, după care a intrat în Seminarul Franciscan din aceeaşi localitate, urmând, totodată, până în anul 1945, şi cursurile Liceului “Ferdinand I” din Bacău, unde ia bacalaureatul.

Între anii 1945 şi 1946, seminaristul Iosif Sabău a urmat noviciatul franciscan la Săbăoani, la finalul căruia, la 29 octombrie 1946, depunând prima profesiune simplă în cadrul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, Provincia “Sfântul Iosif” din Moldova. Între anii 1946 şi 1947, a urmat cursurile de teologie la Colegiul “Sfântul Bonaventura” din Luizi-Călugăra, după care a fost transferat la Oradea pentru a se forma în ritul oriental. Despre acel moment, avea să scrie: „Am ajuns cu bine la Oradea, după opt zile de drum. Am fost foarte bine primiţi. Înalt Preasfinţia Sa, Valeriu Traian Frenţiu ne-a primit în audienţă şi ne-a vorbit mult. Apoi ne-a arătat tot palatul episcopal. Aici suntem foarte bine trataţi. Toţi ne cinstesc”. În vara acelui an 1947, Preasfinţitul episcop Valeriu Traian Frenţiu a solicitat pǎrintelui provincial Iosif Petru Pal să-i trimită fraţi teologi care să se pregătească la Oradea în rit oriental şi se înfiinţase totodată un Colegiu Franciscan. Pr. Ştefan Tătaru, care primise această sarcină, se prezintă la Parohia Adjudeni, unde se aflau în vacanţă studenţii teologi din anii 3 şi 4 şi, aşa cum îmi relatează chiar pǎrintele Blăjuţ, «vorbeşte fraţilor despre activitatea în biserica greco-catolică; la urmă întreabă cine ar fi dispus să se ofere pentru a activa în acest rit? Din anul 4 s-au oferit fraţii Rotaru Mihai şi Gheorghe Dumitraş, iar din anul 3 fraţii Petru Bosoi, Iosif Gabor, Mihai Măcincă, Iosif Sabău, Iosif Simon şi subsemnatul Eugen Blăjuţ. Spre sfârşitul lunii septembrie, noi cei 8, sub conducerea pr. Iosif Tălmăcel, numit superior al noului Convent am plecat cu trenul spre Oradea. Preasfinţitul Traian Frenţiu i-a primit cu mare bucurie şi urări de bine. În luna octombrie au început studiile de teologie având ca profesori pe părinţii canonici Tămâian Coriolan, Georgescu Ioan, Iuliu Hârţea, Simeon Crişan, Francisc Hubic şi alţii.

Misiunea franciscanilor minori conventuali din Eparhia de Oradea a început într-un context istoric, social şi politic special, anume cel al României Mari, în care vidul spiritual și material ce a urmat războiului, l-a făcut pe fericitul episcop Valeriu Traian Frențiu să ceară ajutor Romei, pentru aducerea persoanelor consacrate care să lucreze pentru restaurarea vieții spirituale a credincioșilor români. Primul pas al unui franciscan conventual în Oradea, este cel al lui Ion Gârleanu, care, în 1926, la invitația episcopului, a ținut exerciții spirituale pentru seminariști, în perioada Postului Mare. Dar momentul oficial al sosirii franciscanilor în Eparhie este consemnat ca fiind anul 1928: „Părinţii franciscani români iau spre păstorire mai multe comune, în frunte cu Drăgeşti, Gruilung și Dicănești…”. A fost începutul unei activităţi misionare cu un zel apostolic extraordinar, aici remarcându-se preoţii francicani Dominic Neculăeş şi Ion Gârleanu care, de-a lungul vremii, au condus exerciții spirituale pentru Reuniunea Mariană și AGRU. Acest zel apostolic de a îndrepta sufletele spre Cristos s-a fructificat apoi prin deschiderea unui convent în cartierul Ioșia din Oradea, numit Colegiul Serafic. La 4 octombrie 1930, casa Fundației Borbola, era sfințită și inaugurată de către călugării franciscani. Părintele D. Neculăeș nota următoarele: „Centrul acestui colegiu îl formează Cristos din Taina Euharistică… Idealul renumitului canonic dr. Neculae Borbola, care acum câțiva zeci de ani a înființat, unde e azi Colegiu Serafic, o capelă pentru îngrijirea sufletească a credincioșilor părăsiți și săraci din periferia Orăzii, se împlinește astfel nu numai pentru credincioșii din suburbie, ci și pentru cei mai îndepărtați, pentru cei din întreaga țară, într-un viitor poate cât mai apropiat”. În 1936, se inaugurează manăstirea franciscană de la Drăgeşti cu hramul Sfântul Anton de Padova. Spre acest sanctuar s-a îndreptat, în pas de pelerin, de nenumărate ori, cu ocazia hramului, la 13 iunie, și Fericitul Episcop Valeriu Traian Frențiu, tocmai pentru a fi alături de fiii săi spirituali. Pe lângă activitatea pastoral edilitară a părinților franciscani, aceștia au avut și o activitate publicistică concretizată prin apariția revistei „Bunul Păstor” (1933), „Micul Misionar” (1937) și a derivatului acestuia „Calendarul Micului Misionar pe anul Domnului 1948”. În anul 1947, s-a înființat în cadrul Colegiului Serafic, Societatea de Lectură Sf. Francisc. În 1948, Eparhia de Oradea avea trei centre păstorite de călugării franciscani. La Oradea exista Colegiul Serafic cu preoți călugări, novici, aspiranți și terțiari franciscani. La Drăgești, parohia era administrată de doi călugări iar la Sanislău, la fel, tot doi călugări. Totodată, la Academia Teologică frecventau cursurile opt studenți franciscani: Gheorghe Dumitraș, Mihai Rotaru, Iosif Sabău, Eugen Blăjuț, Iosif Simion, Iosif Gabor, Mihai Măcincă și Petru Bosoi. Așa i-a prins momentul suprimării Bisericii pe frații franciscani. Autoritățile comuniste i-au scos din biserici și conventuri, iar ei au luat drumul pribegiei. Însă spiritul Sărăcuţului din Assisi i-a mânat în prima linie de luptă pentru cauza Bisericii. Pentru că acest fapt au intrat rapid în vizorul Securităţii, care urmărea eliminarea totală a catolicismului din România. Deși în ochii Securității, activităţile pastorale clandestine ale franciscanilor erau considerate „dușmanoase pentru Stat”, în realitate, acestea era făcute tocmai în spiritul Sărăcuțului din Assisi, acela de a ajuta pe preoții netrecuți la ortodoxie să supraviețuiască material și spiritual în perioada comunistă. Semnificativ este și faptul că pentru Eparhia de Oradea, tot un franciscan a fost mesagerul Nunțiaturii pentru succesiunea episcopală. Este vorba despre părintele Dumitru Pascal care a transmit mesajul Nunţiaturii către Ordinariat, faptul că preotul dr. Iuliu Hirțea a fost ales pentru a fi sfințit episcop. Au fost arestați și băgați într-un simulacru de proces intitulat „Spionaj în favoarea Vaticanului”, făcând parte din „lotul Todea” (1952) și „lotul Hirțea” fiind condamnați la ani grei de închisoare: „muncă silnică pe viață” – Ștefan Tătaru, Mihai Rotaru, „25 de ani muncă silnică” – Gheorghe Vamoșiu, Gheorghe Dumitraș, „6 ani închisoare publică” – Dumitru Pascal. Aceștia au luat calea temnițelor grele din Jilava, Pitești, Dej, Gherla și a minelor de plumb de la Baia Sprie și Cavnic.

În acea perioadă de mari schimbări politice din România a fost numit episcop de Iaşi, mons. Anton Durcovici, la 30 octombrie 1947. La doar câteva zile, mai exact la 14 noiembrie, regele Mihai I semna decretul 2137 al Ministerului Cultelor, recunoscându-i numirea în demnitatea şi funcţia de episcop al Diecezei Romano-Catolice de Iaşi. La 18 noiembrie 1947, Ministerul Cultelor l-a informat pe episcopul ales că urma a fi recunoscut numai după depunerea jurământului de fidelitate faţă de suveran şi supunere faţă de legile ţării. La rândul său, episcopul Durcovici a trimis, la 27 noiembrie 1947, Ministerului Cultelor copia discursului pe care trebuia să-l ţină în faţa regelui cu ocazia depunerii jurământului, rugând să-i fie comunicate data şi programul ceremoniilor. În mod inexplicabil, însă, mons. Anton Durcovici va avea de aşteptat aproape cinci luni până la consacrarea sa ca episcop. Fiind depăşite toate piedicile pus de autorităţile comuniste, Anton Durcovici a fost consacrat la 5 aprilie 1948 ca episcop în catedrala „Sfântul Iosif“ din Bucureşti de arhiepiscopul Gerald Patrick O’Hara, nunţiul apostolic în România, însoţit de arhiepiscopul Alexandru Cisar şi de episcopul Marcu Glaser. Peste câteva zile, la 13 aprilie, episcopul Durcovici a sosit la Iaşi, cu trenul, urmând ca a doua zi să fie înscăunat ca episcop de Iaşi. Noul păstor a început îndată munca. În ziua înscăunării a trimis o circulară clerului şi credincioşilor prin care reco¬mandă clerul, semina¬riştii şi credincioşii lui Cristos din tabernacolul tuturor biseri¬cilor diecezei, Maicii Dom¬nului, Maria, şi sfântului Iosif, patronul diecezei. Circulara se termină cu apelul către popor şi cler ca să l sprijine în misiunea sa de păstor.

Eforturile episcopului Durcovici şi ale preoţilor din Seminar, de a dezvolta formarea elevilor şi studenţilor, au fost blocate de autorităţile comuniste încă de la începutul anului 1948. Astfel, la 21 februarie, are loc Congresul de unificare a Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat, înfiinţându-se Partidul Muncitoresc Român, secretar general al Comitetului Central fiind ales Gheorghe Gheorghiu Dej. După trei zile, a fost desființată Adunarea Deputaților, a fost convocată Marea Adunare Națională, iar puterea legislativă a trecut asupra Guvernului. La 13 aprilie, Marea Adunare Națională votează Constituția Republicii Populare Române, prima constituție postbelică a României, care reflecta caracterul de tranziție al perioadei pe plan economic și social. În acelaşi context, la 24 mai, a fost ales patriarh al României Iustinian Marina, „plin de râvnă în favoarea democraţiei populare”. Chiar în discursul de mulţumire adresat Guvernului aminteşte că „se va strădui să realizeze, în primul rând, consevrarea credinţei, ştergând dintre români dureroasa despărţire…”. Imediat, în ziare, începe o campanie împotriva Bisericii Catolice. Părintele D. Stăniloaie scria: „Astăzi lucrurile s-au schimbat radical! E pentru prima oară de la 1918 încoace, când conducerea de stat română nu mai tremură în faţa Vaticanului. Trăim o conjunctură unic de favorabilă când nicio putere nu mai stă în calea refacerii religioase a românilor!” Urmează câteva decizii radicale: la 18 iulie 1948, statul român abrogă Concordatul cu Vaticanul, încetând toate acordurile ulterioare; la 3 august a fost emis Decretul Lege nr. 176 privind reforma învăţământului, fiind desfiinţate şcolile confesionale, care devin proprietatea statului; la 4 august a fost dat Decretul Lege nr. 177 – regimul general al cultelor, în care statul va avea controlul cultelor, o dieceză trebuind să aibă cel puţin 750.000 de credincioşi.

Drept urmare a acestor decizii politice, Seminarul Greco-Catolic din Oradea a fost constrâns să-şi înceteze activitatea, toţi seminariştii fiind nevoiţi să plece acasă. Așa că, fratele Iosif Sabău a ajuns din nou la Luizi-Călugăra, dar a menținut mereu legătura cu preoții și superiorii săi. Așa cum s-a întâmplat cu mulți frați franciscani, în anii 1949-1951 seminaristul Iosif Sabău a fost arestat, anchetat și închis în temnițele comuniste de la Poarta Albă, Midia și Coasta Galeș. Prigonirile la care a fost supus aveau să-i schimbe orientările, ceea ce a făcut să fie tolerat de Securitatea Republicii Populare Române.

Spre sfârşitul anului 1948, s-a decis înfiinţarea unui Institut Teologic Interdiecezan, la Alba-Iulia, pentru studenţii de la toate episcopiile catolice din ţară. Acesta s-a deschis abia la finele anului 1951, deoarece Ministerul Cultelor a întârziat elaborarea unui statut pentru învăţământul catolic din România. În acest sens s-a elaborat un „regulament pentru Şcoala de Cantori a cultului catolic din R.P.R.”, cu sediul la Alba-Iulia. În 1952 s-a ivit posibilitatea şi pentru seminariştii din Moldova de a urma cursurile seminariale în acest seminar. Cei care au dorit să-şi continue formarea teologică au putut studia acolo. După o interdicţie de patru ani, Departamentul Cultelor autorizase redeschiderea unui Seminar catolic, unul singur pe ţară, cel de la Alba-Iulia. Acolo, printr-o calculată îngăduinţă a puterii, statul dădea astfel prilej Bisericii îngrădite şi prigonite să-şi crească şi să-şi educe, sub supraveghere severă, viitorii slujitori. Este un fapt istoric că, în anul 1952, forţa umană şi spirituală în formare, corpul studenţesc de la Alba-Iulia, provenea, în proporţie mare din grupul de seminarişti ai Diecezei de Iaşi: atât de la Seminarul diecezan, cât și din cel franciscan, care continuau formarea specifică și depuneau voturile religioase în clandestinitate. Acești teologi erau grupați în diferite serii și se făceau demersurile necesare pentru a fi hirotoniți preoți. Fratele Iosif Sabău a reușit în clandestinitate să reînnoiască voturile religioase, iar la 7 martie 1953 a depus profesiunea solemnă.

Teologul Iosif Sabău, alături de confrații Anton Demeter, Anton Sociu, Petru Mateeș și Iosif Budău, de la Seminarul franciscan și Mihai Agiurgioaie și Anton Despinescu, de la Seminarul diecezan din Iași au constituit o clasă terminală de teologie (1952-1953) şi imediat au fost hirotoniți preoți, la 29 iunie 1953, în catedrala romano-catolică din Alba-Iulia, prin impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrare a Preasfințitului Alexandru Theodor Cisar, arhiepiscop de Bucureşti. Alți trei colegi ai seminariștilor Mihai Agiurgioaie și Anton Despinescu au fost hirotoniți preoți la 8 decembrie 1954, în catedrala romano-catolică din Oradea, de către episcopul Istvan Fiedler: Cazimir Cotolevici, din Glodeni; Carmil Gherghel, din Gherăiești și Ioan Pârțac, din Răchiteni. Împreună cu ei au fost hirotoniți și trei frați minori conventuali: Iosif Gabor, Eugen Blăjuț și Iosif Pal.

Despre momentele emoționante ale formării din ultimul an de teologie și ziua hirotonirii, „la 40 de ani de preoție” avea să scrie părintele Anton Despinescu: „Oricât de prinși am fi în fluxul continuu al timpului, obișnuim a ne opri din când în când, mai cu seamă la un număr de ani, însemnați cu cifre rotunde. Părintele Iosif Budău, pe unda versului, a ținut ca la împlinirea celor 40 de ani de la hirotonire, să facă o scurtă retrospectivă, în care scoate în evidență dificultățile trecutului și îndurarea divină prin care suntem ceea ce suntem. Sfinția sa este unul din cei mulți chemați la sfânta Preoție dar care în perioada grea, stalinistă, a avut de înfruntat, împreună cu alți colegi, rigorile stăpânirii comuniste. Din 1948 și până în 1952, toate seminariile și academiile teologice catolice din țară au fost închise. Vocația seminariștilor a fost greu încercată. Când în toamna anului 1952 s a ivit posibilitatea de a completa studiile teologice și a fi hirotoniți preoți, studentul teolog și frate franciscan Iosif Budău, împreună cu alți șase colegi, au intrat în Institutul Teologic Romano Catolic din Alba Iulia, singurul aprobat de stăpânire, ca apoi, la 29 iunie 1953 să fie sfințiți întru Preoție. Au fost hirotoniți atunci următorii: Agiurgioaei Mihai, Budău Iosif, Demeter Anton, Despinescu Anton, Matieș Petru, Sabău Iosif și Sociu Anton. Dintre aceștia au trecut la cele veșnice preoții Matieș Petru și Agiurgioaei Mihai iar ceilalți cinci sunt în activitate: Pr. Iosif Sabău, ca superior al Provinciei Franciscane Conventuale din Moldova; pr. Anton Despinescu, profesor la Institutul Teologic Romano Catolic din Iași; pr. Anton Demeter, infirm în urma închisorilor comuniste, ajută la Parohia Catolică Barticești Neamț; pr. Anton Sociu este paroh la Târgu Trotuș Bacău iar pr. Iosif Budău ajută la parohia Luizi Călugăra – Bacău. Recunoscători lui Dumnezeu pentru darul sfintei Preoții și pentru anii de slujire, aniversații imploră harul marelui preot în continuare.

Patruzeci de ani trecut au

Buni sau răi, Domnul îi știe,

De când ne a nvestit la Alba

Intru sfânta Preoție.

Șapte tineri moldoveni,

Alungați de mâini păgâne,

Ne trudeam în vraja lumii

Să ne câștigăm o pâine.

Patru ani… câte ispite!

Noi chemați de altădată

Rătăceam fără speranță,

Într o lume zbuciumată.

Domnul însă cu ndurare

Ne a cules de prin neghină

Și ne a rechemat la Alba,

Pentru slujba lui divină.

Din cei șapte, doar rămas am

Cinci ce mai lucrăm în vie;

Doi chematu i a la sine

Domnu n sfânta veșnicie.

Azi l a noastr aniversare,

Pentru anii ce ne a dat,

Domnului o mulțumire

Și n veci fie lăudat!

De om ajunge jubileul

Cel de aur să l trăim,

Domnului să i fie slavă,

Tot slujbașii lui să fim! Amin”.

Primul loc de activitate pastorală a fost Parohia Luizi-Călugăra, de la 1 august 1953 până la 1 iulie 1956, după care a fost transferat la Parohia Pustiana (1 iulie 1956 – 2 februarie 1957) și la Parohia Oțeleni (2 februarie – 1 noiembrie 1957).

La 1 noiembrie 1957, a fost numit paroh la Siret, misiune pe care o va îndeplini timp de 12 ani. Întrucât nu am dispus de biografie, lăsăm pe mai târziu găsirea unor aspecte din această perioadă.

La 1 noiembrie 1969, a fost numit paroh la Vatra Dornei, misiune pe care o va exercita până la 10 februarie 1990. Aici a putut cunoaște și continua munca pastorală a preoților Iuliu Weber, Francisc Gaschler, Adolf Botkowski, Eugen Baltheiser, Leopold Hohenecker, Leopold Nestmann și Eduard Kozanowski. Sub conducerea părintelui Sabău s-a realizat instalația de încălzire a bisericii și s-a renovat exteriorul lăcașului de cult. În perioada regimului comunist, numărul credincioșilor romano-catolici din Vatra Dornei s-a micșorat în mod continuu, majoritatea lor emigrând în Germania. În deceniile care au urmat acestor evenimente, situația catolicilor din Vatra Dornei nu a înregistrat creșteri semnificative, menținându-se în jurul cifrei de 250 de familii, cu aproximativ 400 de credincioși.

Beneficiind de o casă parohială generoasă, părintele Iosif Sabău a fost vizitat de mulți preoți din Arhidieceza de București și din Episcopia de Iași, dar și de autorități comuniste, multe dintre discuțiile acestora fiind consemnate în dosarele din Arhivele Securității. Totuși, părintele Sabău i-a îndrumat în acea casă pe unii tineri în drumul spre Preoție, fiind maestru de novici pentru aceia care au dorit o formare în spiritul Sărăcuțului din Assisi. În fața lui, unii frați au depus profesiunea simplă în Ordinul Franciscan.

Unul dintre aceia care au vorbit despre formarea făcută sub conducerea părintelui Iosif Sabău a fost regretatul episcop greco-catolic Preasfințitul Florentin Crihălmeanu: „Încă din vremea copilăriei, aveam mare admirație față de preoți și aveam senzația că este o distanță foarte mare între noi, copiii, și altar. Între timp am plecat din zona Moldovei în zona Transilvaniei, în mod particular la Turda, până în anii 1970. Acolo participam la oficiile în limba maghiară, o perioadă de timp, ceea ce, oarecum, m a făcut să înțeleg mai puțin din ceea ce se spunea și să trăiesc mai mult actul liturgic, dar, propriu zis, ideea preoției a apărut mult mai târziu, în anii 1980, când a avut loc o întâmplare, zic eu, providențială, într o duminică a Rusaliilor, în Biserica Piariștilor din Cluj. Mă aflam împreună cu familia și, fiind foarte mare înghesuială, s a întâmplat să leșin. Au venit mai multe persoane care mi au dat primul ajutor și m au așezat pe treptele de la intrarea bisericii, după care a venit o persoană și mi a spus: “Rămâi aici că mă duc să îți aduc apă”. Am reținut chipul acelei persoane, dar n am mai văzut o pentru că între timp a venit mama cu sora mea și ne am întors acasă. Bunul Dumnezeu a vrut ca, în toamna aceluiași an, ieșind de la sfânta Liturghie, o persoană să mi spună: “Vreau să stau de vorbă cu tine”. Era aceeași persoană. Mi a spus că este profesor de biologie și am început o discuție despre viață. Am continuat să merg săptămânal și apoi, treptat, am înțeles că nu este doar profesor, ci că are și un grup de tineri cu care duminica făcea câte o ieșire la iarbă verde, dar era și rugăciunea Rozariului sau cântări religioase. Treptat am intrat în acest cerc. După câteva luni, am aflat că este preot greco catolic; mi a permis să asist la Liturghia care se celebra în casa Sfinției sale. Era părintele Pantelimon Așteleanu, de vrednică amintire. El a fost, practic, persoana care mi a deschis calea spre Preoție, chiar dacă întrebarea cea mai tranșantă mi a pus o un călugăr bazilian. Eram în primul concediu ca inginer. Îi cerusem părintelui Pintea să l petrec într o parohie. “Du te la Vatra Dornei! Este acolo un preot pe care îl cunosc și te va primi… Cobori la stație, te uiți unde i turla bisericii, mergi la casa parohială și spui că te am trimis eu”, mi a zis el. Acolo am făcut cunoștință cu pr. Iosif Sabău, care în vremea aceea era paroh la Vatra Dornei. M a primit cu toată căldura și bucuria. Am intrat în ritmul casei, care îmbina rugăciunea, Liturghiile, momente de masă împreună și momente de plimbare. Celebram sfânta Liturghie cu un părinte bazilian, refugiat în casa parohială. Avea o mică încăpere sub scară, în care era un dulap, un pat, o masă și un scaun. După una dintre Liturghiile pe care le am celebrat în acea biserică, părintele Micu m a întrebat: „Nu te ai gândit niciodată să devii preot?” “Nu”, i am spus. “Gândește te de acum înainte”, a spus el. Pentru mine a început un examen de conștiință pe care apoi l am continuat acasă cu părintele Pintea. În cele din urmă, m am înscris pe orbita acelor cursuri în clandestinitate, cum erau în anii aceia, 1986 1988”.

După reorganizarea Provinciei Franciscane „Sfântul Iosif” din Moldova, părintele Iosif Sabău a fost numit paroh de Hălăucești, având și misiunea de secretar și asistent provincial. Pe lângă activitatea pastorală, părintele Iosif Sabău s-a preocupat aici și de lucrările de consolidare a turnurilor, începute de parohul Dumitru Patraşcu. Ca paroh, părintele Sabău s-a dovedit un „excelent orator, predicile sale făceau să vibreze corzile sufletelor tuturor celor ce-l ascultau. Vocea lui gravă, dar blândă din confesional, era vocea Domnului care îmbrăţişa cu iertarea unui Tată”.

La 14 septembrie 1990, părintele Sabău a fost ales ministru provincial pentru un mandat de trei ani, fiind reales în aceeaşi funcţie pentru încă un mandat în ziua de 18 mai 1993. Atunci, „între 17 și 19 mai 1993, Seminarul Franciscan din Roman a găzduit capitlul provincial al Fraților Franciscani Minori Conventuali din Moldova. Capitlul a fost prezidat de pr. ministru general Lanfranco Serrini. La capitlu s au adunat 42 de frați franciscani conventuali și vederea analizării vieții lor spirituale și a alegerii ministrului provincial și a definitoriului său. În urma dezbaterilor care au avut loc, pr. Iosif Sabău a fost reales și confirmat ministru provincial pentru o perioadă de trei ani”. În această perioadă, părintele Sabău a fost și membru al Consiliului Prezbiteral al Episcopiei Romano-Catolice de Iași.

În misiunea de ministru provincial, părintele Iosif Sabău a coordonat numeroase activități deosebite din cadrul Provinciei Franciscane „Sfântul Iosif” din Moldova: reorganizarea provinciei și a conventelor; redeschierea misiunii din Eparhia de Oradea (de la 1 octombrie 1993), construirea Seminarului din Roman; constituirea grupurilor formative ale elevilor, postulandaților, novicilor, filosofilor și teologilor; participarea la numeroase întâlniri protocolare la București, Iași, Roman…, precum și în străinătate etc. De exemplu, „la sediul Nunțiaturii Apostolice din București, joi 20 octombrie 1994, cu ocazia aniversării a 16 ani de pontificat a Sfântului Părinte Ioan Paul II, a avut loc o recepție la care a participat nunțiul apostolic, Mons. John Bukovsk…, episcopii catolici din România și mulți alți ambasadori și oameni politici din România. Din partea Episcopiei de Iași au participat Vicarul general, Mons. Aurel Percă și Provincialul franciscan, pr. Iosif Sabău”.

Sub cooronarea părintelui Iosif Sabău s-a deschis Institutul Teologic Franciscan din Roman, care şi-a început activitatea universitară pe baza circularei nr. 50 din 15 iulie 1991, emisă de părintele provincial, în urma decretului diecezan nr. 1026 din 20 august 1991, emis de Excelenţa Sa Petru Gherghel, episcop de Iaşi, şi pe baza H.G. nr. 92 din 1992. Din anul 1995, Institutul s-a afiliat la Facultatea Pontificală „Sfântul Bonaventura” din Roma.

În toamna anului 1994, părintele Iosif Sabău a fost numit președinte al Conferinței Naționale a Superiorilor Majori ai institutelor religioase din România. Sinodul pentru viața consacrată – sinod ce a avut loc în luna septembrie 1994 – a analizat mai multe aspecte ale vieții consacrate, în special prin prisma necesității sale în Biserică și integrării ei în Biserica particulară. Misiunea fundamentală a religioșilor este aceea de a da oamenilor un răspuns profetic la problemele lumii contemporane, prin mărturia valorilor evanghelice. S a subliniat faptul că profeția întrupată prin viața de zi cu zi, face din propria consacrare cel mai bun drum de inculturare a evangheliei. Exemplul personal „dă o mare siguranță oamenilor de astăzi în privința validității contemporane a valorilor proclamate de Cristos și trăite în viața cotidiană”. Biserica locală din România se bucură de o vitalitate deosebită în ceea ce privește viața religioasă. Plecând de la această realitate și urmând prevederile Codului de Drept Canonic, în ziua de 15 decembrie 1994, superiorii a opt congregații și ordine religioase bărbătești (atât greco catolice și romano catolice) s au întrunit la București, în sediul Nunțiaturii, pentru a stabili înființarea Conferinței Naționale a Superiorilor Majori ai Institutelor Religioase și Societăților de Viață Apostolică din România (C.N.S.M.R.). La baza înființării a stat Statul Conferinței, statut care fusese deja studiat în România și aprobat de către Congregația Religioșilor din Vatican. În prezența nunțiului apostolic a fost prezentat în mod oficial scopul acestei conferințe: a) cunoașterea, înțelegerea reciprocă și colaborarea între superiorii majori pentru ca, unindu și forțele lor, să poată realiza mai bine scopul fiecărui Institut; b) căutarea, coordonarea, precum și promovarea experiențelor spirituale apostolice; c) reflexia comună în perspectiva unei noi evanghelizări, precum și dezvoltarea rolului profetic al vieții consacrate și a activităților apostolice a religioșilor în realitatea Bisericii locale din România; d) respectul și apărarea, în orice moment, în fața autorităților competente, a drepturilor tuturor membrilor conferinței; e) promovarea, coordonarea și colaborarea între institute și conferința episcopală a episcopilor locali. Această conferință, în colaborare cu conferința episcopală și slujind în comuniune, vrea să promoveze dezvoltarea vieții religioase, pentru a îmbogăți Biserica locală cu tezaurele de viață spirituală pe care le are fiecare congregație religioasă.

La 26 iulie 1995 s-a celebrat Centenarul Provinciei Franciscane „Sfântul Iosif – soțul Preacuratei Fecioare Maria” a Fraților Minori Conventuali din Moldova. Cu acea ocazie, părintele Alexandru Suceu a redactat un amplu material istoric, din care am extras câteva paragrafe: „Vechea misiune din Moldova a Fraților Minori Conventuali, prin decretul Sfintei Congregații «De Propaganda Fide», emis la data de 26 iulie 1895, a fost transformată în Provincie regulară a Ordinului. Același decret încredința noii provincii zece parohii cu filialele lor: Adjudeni, Săbăoani, Hălăucești, Bacău, Luizi Călugăra, Faraoani, Prăjești, Huși, Galați și Târgu Trotuș. Parohiile respective au devenit conventuri ale Provinciei care trebuiau să susțină pe frații care lucrau în apostolat și în cele trei seminarii ale Provinciei: Seminarul mic din Hălăucești, deschis în 1897; casa de noviciat din Săbăoani, construită în 1926 și Colegiul Filozofico Teologic «Sf. Bonaventura» din Luizi Călugăra, construit în 1932. (…) Pentru educarea tineretului catolic, în anul 1936 a fost construit «Gimnaziul franciscan» la Hălăucești, care a fost aprobat de stat și unde au funcționat ca profesori unii părinți franciscani… (…) Părinții franciscani au dezvoltat un apostolat foarte rodnic în rândul poporului catolic din Moldova. Au promovat în mod special devoțiunea către Inima preasfântă a lui Isus, au introdus practica rozariului viu, au sprijinit Asociația «Armata Maicii Domnului» și, nu în ultimul loc, Ordinul al Treilea al Sfântului Francisc de Assisi. În anul 1949, Provincia a fost suprimată de către regimul comunist de la putere. (…) Anul 1989, a deschis posibilitatea reluării activității părinților franciscani. Astfel, la data de 16 martie 1990, părinții franciscani rămași în viață s au constituit în Asociația Preoților Franciscani din Moldova, cu reședința provizorie în casa parohială din Nisiporești, comuna Botești, județul Neamț. Tot aici s a deschis noul seminar pentru formarea noilor frați și a noilor preoți. Susnumita asociație, având personalitate juridică, a cerut de la Guvernul României, prin intermediul Episcopiei de Iași autorizația pentru fondarea unui institut. Guvernul, prin decizia nr. 97 din 24 februarie 1992, a autorizat Episcopia de Iași pentru fondarea Institutului Teologic Romano Catolic Franciscan în orașul Roman, județul Neamț, începând cu anul academic 1993 1994. Institutul a fost aprobat pentru Facultățile de teologie pastorală, teologie litere și teologie asistență socială. În același timp s a deschis casa pentru noviciat la Luizi Călugăra și apoi la Prăjești. În anul 1991 au făcut profesiunea religioasă 34 de tineri; în anul 1992, 37; în anul 1993, 20; în anul 1994, 26. (…) La ora actuală, Provincia numără 36 profeși solemni, dintre care 35 sunt preoți. Profesiunea simplă au depus o până acum un număr de 120 de tineri, dintre care, cu ajutorul lui Dumnezeu, 45 vor face profesiunea solemnă la 8 septembrie anul acesta. Încetul cu încetul, Provincia începe să se restabilească și să fie capabilă de a ieși întru întâmpinarea cerințelor actuale de apostolat și de viață religioasă din cadrul Bisericii locale și din cadrul Ordinului Fraților Minori Conventuali și a Bisericii Universale”. La acel moment jubiliar, Provincia „Sfântul Iosif” a Fraților Minori Conventuali din Moldova era condusă de părintele superior provincial Iosif Sabău, ajutat de părintele vicar provincial Alois Donea; maestru al novicilor de la Prăjești era părintele Anton Roca, iar formatorul fraților de la probandatul din Roman era părintele Anton Farțade. În provincie erau 39 de preoți, 8 frați cu profesiunea solemnă, 66 de frați cu profesiune simplă și 31 de novici.

În vara anului 1995, părintele Iosif Sabău a redactat și i s-a publicat în revista „Lumina creștinului” articolul „Sfântul Anton de Padova. Al optulea centenar de la nașterea sa (1195 1995)”. În această revistă diecezană, părintele Iosif a publicat cinci articole, dar acesta este cel mai larg, de aceea îl redăm în continuare: „Între evenimentele importante ale anului 1995 este și al optulea centenar de la nașterea sfântului Anton de Padova, numit de o lume întreagă sfântul minunilor. Datorită popularității de care se bucură în lumea întreagă, sărbătorii celui de al optulea centenar de la nașterea sa i s a dat o amploare deosebită atât în Italia, patria sa adoptivă, cât și în toate părțile lumii. Începând cu 15 februarie, relicviile sale au fost purtate în pelerinaj în foarte multe localități: credincioșii, preoții, episcopii și cardinalii au participat în număr mare la aceste festivități, iar la Padova, în măreața bazilică ce păstrează mormântul sfântului Anton, deși în permanență mulțimea credincioșilor pelerini este foarte mare, în anul acesta pe cinstitorii sfântului Anton, conduși în pelerinaj de preoții și episcopii lor nu i mai cuprinde bazilica. Cine este acest sfânt așa de mult cinstit în lumea întreagă încât, pe lângă bisericile închinate lui, nu există nici o biserică în care să nu se afle un altar, o statuie sau cel puțin o icoană, în fața căreia credincioșii se roagă și i cer cu așa de mare încredere mijlocirea?

Sfântul Anton de Padova a intrat în istoria omenirii la 15 august 1195 și este prezent și astăzi, cu rolul pe care i l a rezervat Domnul. Viața sa pământească a fost scurtă: numai 36 de ani, din care 15 i a trăit în mănăstirea clericilor regulari din Lisabona și Coimbria (Portugalia) ca preot și călugăr cu numele de Ferdinand. În anul 1220, din dorința de a deveni misionar și martir, devine franciscan și pleacă în Maroc, pe urmele primilor martiri franciscani, de bunăvoie dorind să și jertfească viața pentru credința în Cristos. Un an mai târziu fratele Anton a debarcat în Sicilia, aruncat pe țărm de furtuna ce s a iscat în timp ce el se întorcea din misiunea pe care n a putut s o continue, din cauza că s a îmbolnăvit. În Italia rămâne vreo 10 ani, frate minor portughez între frații minori italieni: mai întâi în sihăstria de la Montepaolo lângă Forli, apoi predicator în orașele Italiei și ale Franței, cu un popas la Roma, unde la Curia Romană predică în fața papei Grigore al IX lea. Timp de trei ani este ministru provincial, câțiva ani s a ocupat cu scrierea cursurilor sale, acele Sermones (Cuvântări), cu care pregătește pe frații săi franciscani ca să predice și pe care duminică de duminică le predica el însuși credincioșilor. Vorbește cu teologia credinței și cu Duhul Domnului, așa cum a dorit sf. Francisc în scurta scrisoare prin care a aprobat inițiativa sa de a învăța pe frați teologia.

Din această perioadă a vieții sale cunoaștem ceea ce au scris primii săi biografi, avem textele predicilor lui Anton, copiate și răspândite de frați, avem mai cu seamă exemplul său de om al lui Dumnezeu, învățat, curajos, neobosit în slujirea cuvântului. În cuprinsul paginilor scrise și în umbra lor apare slujitorul harului, înțelept și credincios, preocupat să predice credința, să contribuie la maturizarea vieții creștinești prin convertire și prin sacramentul iertării.

Moare la 13 iunie 1231, la numai 36 de ani, iar copiii anunță moartea “sfântului”, cheamă oamenii la mormântul care, așezat la picioarele Madonei, conține trupul său mistuit de boală și limba care nu va cunoaște putrezirea și care va deveni simbolul neîncetatei sale slujiri a evangheliei. De acum credincioșii se duc la el și încep a trăi credința în comuniune cu sfinții și de a descoperi misiunea lui Anton – făcătorul de minuni. Nenumărate sunt minunile care se săvârșesc, nu numai la mormântul său, dar oriunde, cel care încredințează problemele sale mijlocirii sfântului Anton.

Semne mărețe se petrec după moartea sa: canonizarea făcută în mod solemn la mai puțin de un an de la moartea sa (30 mai 1232) în domul din Spoleto de către papa Grigore al IX lea, care l ascultase pe învățatul frate și l numise “Arca Testament” (Chivotul Testamentului). Papa l a canonizat după ce a făcut cercetări prin comisia pontificală asupra minunilor și asupra sfințeniei vieții, canonizare cerută și aprobată de chiar cardinalii care au devenit martorii puterii de a face minuni a fratelui din Padova. Fratele Anton a fost prezentat întregii Biserici ca sfântul care luminează, iubește și trăiește în cer spre a mijloci pentru cei care l cheamă în ajutor.

Prezența și carisma lui devin vizibile prin imaginea bine cunoscută tuturor: un tânăr franciscan cu trei simboluri: crinul care reprezintă parfumul sfințeniei, cartea care simbolizează cuvântul și pruncul Isus, inspiratorul și izvorul secret al iubirii pe care sfântul o arată față de frații săi. Dialogul divin dintre sfânt și Dumnezeu înflorește și dă roade în iubirea pe care sfântul o oferă fraților și se naște și crește în inimile celor care au încredere în el. Această iubire face să se ivească și să sporească operele bune care în numele sfântului și prin evlavioșii săi sunt răspândite în Biserică. Astfel s a născut pâinea săracilor, astfel s au ivit orfelinate și spitale, astfel a fost reluată calea misiunilor, s au ivit sanctuare mici și mari ale credinței și ale iubirii. Iubirea devine cuvânt, mântuire, pâine, viață, pace, copii care cântă, apostoli care mângâie.

Nu ne putem opri la vederea și admirarea a ceea ce sfântul a făcut prin evlavioșii săi. Se cuvine să scoatem în evidență cum carisma sfântului, în secolul nostru, în Biserică și în lume, a adoptat un nou mod de a lucra. Începutul solemn îl vedem în gestul lui Pius al XII lea, care în februarie 1946 îl proclamă pe sfântul Anton “Doctor al Bisericii” și relevând secretul cărții de pe icoana antoniană, i a dat titlul de “doctor evanghelic”. Între atâția maeștri care stau la inima omenirii, dar și inundarea mijloacelor de comunicare socială cu cele mai diferite mesaje, papa ni l pune în față pe învățătorul adevărului, sf. Anton de Padova.

Și înainte de Pius al XII lea atenția papilor era îndreptată spre sfântul maestru și predicator. Sfântul Pius al X lea, care de la Treviso și Veneția s a dus de mai multe ori la mormântul sfântului, spre a vorbi credincioșilor, a intuit câtă bogăție era ascunsă în mesajul predicilor antoniene; când a devenit papă, a ridicat biserica în care odihnesc osemintele sfântului la cinstea de bazilică, de catedră a evangheliei. Pius al XI lea în 1929 a hotărât ca bazilica să devină pontificală și a voit ca papa să se slujească de ea pentru rugăciune și evanghelizare și să aducă pe oameni prin sfântul Anton la Dumnezeu: Per Antonium ad Jesum a fost deviza centenarului din 1931, în timp ce pericolul ateismului amenința lumea. Iar Ioan al XXIII lea după ce a inițiat și a făcut să fie cunoscută credința creștină prin bazilica sfântului Anton de dânsul clădită la Istanbul, când a ajuns patriarh de Veneția a venit la bazilica sfântului și a inaugurat școala de teologie pentru laici recomandând franciscanilor să continue opera de predicare a sfântului Anton. Ioan Paul I s a slujit de înțelepciunea condeiului spre a transmite celor mici și celor mari bucuria evangheliei, prin publicarea scrisorilor sale ilustrissimi în paginile Mesagerului sfântului Anton. Este cunoscut cât de des se referă la sf. Anton papa Ioan Paul al II lea fie prin vizita la bazilica “sa”, fie prin mesajul de deschidere a acestui an jubiliar. Acțiunile papilor a sugerat editarea critică a Sermones în 1979 și traducerea lor în diferite limbi. Astfel, glasul său străbate de atâta vreme căile lumii.

În acest an, în care celebrăm al optulea centenar de la nașterea sa, pe lângă celebrările liturgice, cercetările științifice, reluarea cu mai mare entuziasm a operelor de caritate și apostolat antonian, prezența sfântului Anton în Biserică este mai actuală ca oricând și de pe multe amvoane ale lumii el își oferă glasul spre a aprinde, prin colaborarea tuturor, noua lumină a evangheliei. Anton poate și vrea să dăruiască creștinilor și păstorilor lumina evangheliei, cuvânt de viață și Cuvânt care s a făcut trup pentru mântuirea lumii”.

În ziua de 19 octombrie 1996, la Huși, părintele Iosif Sabău a sărbătorit 50 de ani de viață consacrată (1946 – 29 octombrie – 1996) alături de frații: pr. Petru Mârț; pr. Alois Done; pr. Iosif Simon; pr. Anton Sociu; pr. Eugen Blăjuț; pr. Eugen Ghiuzan; pr. Anton Demeter; pr. Ioan Sociu; pr. Iosif Budău și fr. Gheorghe Dâncă.

În anul 1996, după terminarea mandatului a primit obedienţă pentru comunitatea Mănăstirea „Maica Domnului” din Oradea, unde a activat în calitate de guardian al comunităţii, rector al junioratului şi paroh. Peste câteva luni, în ziua de 15 octombrie 1996, cu ocazia Conferinței lunare a preoților greco catolici, în frunte cu pr. vicar Vasile Andercău din Satu Mare, P.S. Sa Vasile Hossu l a instalat ca vicar general pe pr. Iosif Sabău. Un an mai târziu, la 24 noiembrie 1997 a fost numit, din partea conducerii provinciei, responsabil pentru sectorul oriental.

În ziua de 16 iunie 2001, la Oradea, părintele Iosif Sabău a trecut la cele veşnice. Înmormântarea a avut loc în ziua de 21 iunie în cimitirul din Luizi-Călugăra. La sfânta Liturghie au participat PS Aurel Percă, episcop auxiliar de Iaşi, PS Anton Coşa, episcop în Administratura Apostolică de Chişinău, ÎPS George Guţiu, episcop de Cluj Gherla, PS Virgil Bercea, episcop de Oradea, PS Florentin Crihălmeanu, episcop auxiliar de Cluj Gherla, PS Hercole Lupinacci, episcop greco catolic de Lungro (Italia) şi în jur de 160 de preoţi, precum şi numeroşi credincioşi.

Mormântul părintelui Iosif Sabău are o împrejmuirea din ciment, placată cu marmură albă. Pe un postament din marmură neagă se ridică o cruce, iar în dreapta acesteia, o placa dreptunghiulară tot din marmură neagră. Pe aceasta stă scris: „Pr. Iosif Sabău / OFM CONV. / 1926-2001 / Min. prov. 1990-1996 / Vic. gen. – Oradea 1997-2001”. În „Registrul decedaților” găsim informații suplimentare: s-a născut la 7 martie 1926, la Luizi-Călugăra; a decedat la 16 iunie 2001, la Oradea, 75 de ani, îngrijit cu sfintele sacramente. A fost preot şi frate din OFMConv., ex-provincial, vicar general al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. A fost înmormântat la 21 iunie 2001 în cimitirul mare din Luizi-Călugăra. La funeralii au participat: Aurel Percă, episcop auxiliar, Anton Coşa, episcop de Chişinău, Gheorghe Guţiu, episcop de Cluj, Florentin Crihălmeanu, episcop de Cluj, Virgil Bercea, episcop de Oradea, Ubaldo, episcop de Calabria, pr. Ioan Ciuraru, ministru provincial OFMConv., circa 150 de preoţi romano-catolici şi greco-catolici.

După un an de la moarte, devotamentul față de Biserică și Ordinul Franciscan al părintelui Iosif Sabău a fost recunoscut în ziua de 29 noiembrie 2002, care pentru Ordinul Franciscan este o zi de mare sărbătoare, fiind comemorarea Tuturor Sfinţilor Franciscani, adică „a acelor suflete serafice ajunse la perfecţiunea iubirii şi alese de Dumnezeu să strălucească pe firmamentul Bisericii prin mărturie autentică şi cuvânt înţelept”. Cu acea ocazie, Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan de Grad Universitar din Roman a dorit să-şi comemoreze înaintaşii, atât pe cei trecuţi la cele veşnice, cât şi pe cei care erau încă în viaţă. Datorită „credinţei, speranţei şi jertfei lor, Ordinul Franciscan Conventual, cu toată prigoana care s-a abătut asupra sa în perioada regimului comunist, nu a fost dezrădăcinat definitiv din această ţară, iar la plinirea timpului hotărât de Domnul a dat vlăstare noi”. Pentru păstrarea acestei candele aprinse în mijlocul furtunii, „Provincia Franciscană „Sf. Iosif” din România, Institutul Teologic Franciscan din Roman şi, mai ales, generaţia tânără franciscană, în semn de preţuire şi în cadrul unei ceremonii deosebite, va decerna tuturor fraţilor şi preoţilor care au murit după 1947, precum şi acelora care mai sunt în viaţă diplome de excelenţă şi diplome de merit, acesta voind să fie un gest simplu, dar semnificativ, de preţuire şi recunoştinţă”. Printre cei care au primit „post mortem” diploma de excelență s-a numărat și preotul Iosif Sabău, alături de următorii fraţi franciscani: ep. Ioan Duma, pr. dr. Iosif Petru Pal, pr. Alois Herciu, pr. dr. Petru Tocănel, pr. Dominic Niculăeş, pr. Anton Bişoc, pr. Anton Tălmacel, pr. Bonaventura Morariu, pr. Serafim Bejan, pr. Petru Lucaci, pr. Dumitru Lucaci, pr. Mihai Dămoc, pr. Iosif Chelaru, pr. Carmil Tocănel, pr. Anton Roca, pr. Gheorghe Pătraşcu, pr. Martin Mihoc, pr. Iosif Duman, pr. Ştefan Tătaru, pr. Eldo Boreatti, pr. Alois Donea, pr. Carmil Dancă, pr. Iosif Simon, pr. Iosif Krassler, pr. Gheorghe Pal, pr. Francisc Simon și pr. Anton Olaru.

Dumnezeu să-l răsplătească și să-l primească la Liturghia cerească!